Adelina - „Femeia fără soţ este văduvă, copilul fără părinţi e orfan. Dar cum se numeşte mama unui copil care a murit?“ (document)

 
Probabil că Sara-Maria nu e nici primul, nici ultimul bebeluş care nu supravieţuieşte primelor zile de viaţă. Nu contează că e primul sau al zecelea copil. Doare la fel de mult. Ce importanţă are câţi copii mai ai acasă? Fetiţa a luptat cu toate forţele ei pentru viaţă. A fost mai încăpăţânată decât mama şi tatăl ei la un loc. În urma Sarei au rămas un potop de lacrimi şi multă tristeţe, dar şi acuzaţii „fără vinovaţi“ la Maternitatea Spitalului Judeţean de Urgenţă Constanţa.
 
Părinţii Sarei au depus plângere la Colegiul Medicilor Constanţa, iar un răspuns au primit abia doi ani mai târziu. Răspunsul tardiv i-a răvăşit atât de mult, încât au decis să nu mai meargă mai departe, în instanţă. „Nu există culpă medicală.“ Cu un astfel de răspuns, probabil mulţi părinţi de îngeri sau aparţinători ai căror rude au fost victimele unui caz de malpraxis au „murit“ cu dreptatea în mână!
 
Adelina Iacob ne-a scris, în urmă cu câteva zile, în cadrul campaniei derulate de cotidianul ZIUA de Constanţa, „Toleranţă zero pentru personalul Spitalului Judeţean“. Vă prezentăm primul ei mail adresat redacţiei noastre.
 
„Sunt o mămică a trei copilaşi, doi pe pământ, unul în cer, deoarece transferul către Bucureşti din Spitalul Judeţean Constanţa a fost imposibil, au preferat să îmi îngroape copilul de viu decât să îl transfere. Am două poveşti groaznice, cu dovezi, de acum cinci ani, tot în acelaşi spital era să îmi pierd fiul, am fost transferaţi către Bucureşti, iar copilul a supravieţuit, un an mai târziu mi-am pierdut fiica în condiţii groaznice. Ambele cazuri s-au petrecut la Pediatrie, fetiţa trebuia să fie pe secţia de Neonatologie, dar politica spitalului spune că acolo nu au voie copiii care vin din privat sau de acasă, pentru că se consideră infectaţi, şi aşa ajung să moară pe secţia de Pediatrie (cum a fost şi ea), fără vreun diagnostic clar!“
 
Acesta a fost momentul în care şi noi, şi Adelina am decis să prezentăm în amănunt acest caz, petrecut în spitalul condus la acea vreme de Căpăţînă şi Avram, spital în care copiii mor! Poate că transferul la Spitalul „Maria Sklodowska Curie“ i-ar fi salvat viaţa sau poate nu, stimată doamnă doctor Elena Leu! Faptul că o comisie de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Colegiului Medicilor Constanţa v-a absolvit de culpa medicală nu înseamnă mare lucru. Ştim cu toţii cum funcţionează Colegiul Medicilor, chiar la nivel de conducere naţională: „În cazurile de malpraxis, dauna fizică e cuantificabilă, cea morală, nu“, afirma, chiar anul trecut, Gheorghe Borcean, preşedintele Colegiului Medicilor din România.

Povestea Adelinei şi a micuţei Sara-Maria începe la 6 aprilie 2012

Un medic ginecolog i-a urmărit sarcina, a născut într-un spital privat, asistată şi de un medic neonatolog, iar cel de-a treilea medic din acest caz, împreună cu medicul anestezist, a preluat cazul odată cu transferul în Spitalul Clinic Judeţean Constanţa.
 
Povestea Adelinei şi a micuţei Sara-Maria începe la 6 aprilie 2012. Însărcinată în 12 săptămâni, se prezintă la cabinetul medical al doctoriţei Aneta Tomescu (după cum reiese din sesizarea depusă la Colegiul Medicilor şi din discuţia avută cu Adelina). Aici face consult de specialitate.
 

„Deşi valorile analizelor Complexului Torch nu erau normale, pe baza acestora şi consultului, doctoriţa Tomescu întocmeşte fişa de observaţie a sarcinii, spunându-mi că valorile anormale nu indică prezenţa vreunui sindrom, ci doar a anticorpilor din organism. În condiţiile în care medicul m-a asigurat că sarcina decurge normal şi că fătul este sănătos, până la naştere, am fost periodic la control. De fiecare dată s-au întocmit fişe de observaţie, fişe pe care le-am anexat şi sesizării mele“, le-a scris Adelina medicilor din Comisia de Malpraxis.

O naştere de nota 10 la privaţii de la Isis

Pe 29 septembrie 2012, Adelina se internează la spitalul privat Isis şi o aduce pe lume, prin cezariană, pe Sara-Maria, împreună cu dr. Aneta Tomescu şi neonatologul Teodora Bucur. Sara se naşte cu o greutate de 3,300 kg şi primeşte nota 10 la naştere. Anamneza de externare nu indică probleme deosebite de sănătate ale copilei, după cum puteţi vedea accesând secţiunea „Documente“ din ediţia online (sesizarea depusă de mama fetiţei la Colegiul Medicilor).

 
Pe 1 septembrie, mama şi fetiţa se întorc în spitalul privat, pentru vaccinarea BBC, iar la consultul de rutină, neonatologul constată că fetiţa are o evoluţie bună şi o creştere în greutate. În noaptea de 2 spre 3 septembrie, fetiţa nu se mai trezeşte pentru a se alimenta. A fost trezită forţat de către mamă, iar în următoarea zi, starea de somnolenţă a continuat.

Pe 4 septembrie, Sara ajunge la Spitalul Judeţean, la ATI

În zorii zilei de 4 septembrie, Sara este preluată de asistentele de la Secţia de Terapie Intensivă Pediatrie din cadrul Spitalului Clinic Judeţean Constanţa. „Medicul de gardă a întârziat o oră, făcea duş în cabinetul său şi, din cauza zgomotului apei, n-a auzit bătăile în uşă ale asistentelor. După o oră, a venit medicul Elena Leu, care mi-a spus că nu-i place geamătul de nou-născut. Atunci, mi-am exprimat dorinţa de a pleca cu copilul într-o unitate medicală din Bucureşti, considerând că acolo copilul ar putea beneficia nu neapărat de servicii medicale mai bune, ci de o dotare mai bună şi de o secţie de neonatologie de care avea nevoie. Doamna doctor Leu a avut o reacţie agresivă la solicitarea mea şi mi-a replicat că se simte «luată peste picior». Mi-am cerut scuze, dar am insistat asupra necesităţii de a pleca la un spital din Bucureşti.
 
Între timp, copila mi-a fost perfuzată şi i s-a făcut un eco abdominal, care a relevat că organele erau dezvoltate normal vârstei, cu excepţia vezicii, care era plină şi cu pereţii uşor îngroşaţi. Apoi, în urma unui alt eco, s-a observat un uşor edem cerebral, fără potenţial risc pentru sănătate. Pentru problemele urinare i-a fost prescris tratament. Am întrebat medicul de ce i-au fost administrate medicamente atât de puternice, nerecomandate unui copil nou-născut, prematur şi cu icter, în schimb, am primit asigurări că nu este nicio problemă.
 
Rezultatul analizelor a determinat-o pe doctoriţă să bănuiască faptul că fetiţa are o afecţiune renală. I-au fost recomandate şedinţe de foto-terapie, care nu au fost făcute cât a trăit. În tot acest timp, ceream transferul la un spital în Bucureşti, atât eu, cât şi bunica paternă a Sarei. Nu am primit niciun răspuns.
 

Au urmat noi investigaţii pentru depistarea eventualelor semne de toxoplasmoză la nivel cranian. După aceste investigaţii, copilul a devenit tot mai apatic, a fost nevoie chiar de resuscitare. Fetiţa a fost mutată pe ATI - Chirurgie Pediatrică, în grija doctorului Asan Rucni. Abia în acest moment mi s-a luat în considerare solicitarea de transfer. Astfel, s-a luat legătura cu spitalele «Grigore Alexandrescu» şi «Marie Curie». Între timp, primim şi un diagnostic de la doctoriţa Leu - rinichi polichistici. A fost chemat şi soţul meu şi am fost înştiinţaţi că şansele de supravieţuire sunt slabe. Dr. Asan a ţinut să menţioneze că nou-născutul nu este al lui, ci al pediatriei, şi că nu dumnealui răspunde de fetiţă, ci doctoriţa Leu.“

„Pe 6 septembrie, ni se dădeau şanse de plecare la Bucureşti pentru următoarea zi în proporţie de 90%“

„A două zi, din nou, doctorul Asan m-a înştiinţat că plecarea se amână, deoarece diagnosticul viza şi o afecţiune la nivel enzimatic. Eram într-o situaţie disperată şi în acel moment am luat legătura cu managerul Spitalului din Medgidia, dr. Stere Buşu, ştiind că doctorul Asan efectuează gărzi şi la spitalul din Medgidia. Această situaţie l-a determinat pe doctorul Asan să facă următoarele afirmaţii: de ce nu spunem «că avem relaţii… copilului care nu plânge, mama nu-i dă ţâţă, dar nu-i nimic, timidul îşi are rolul lui de suferinţă!» Dar situaţia nu s-a schimbat în niciun fel, pentru că urma weekendul.
 
Luni dimineaţă, doctoriţa Leu mă anunţă că starea fetiţei este din ce în ce mai gravă şi îmi dă din nou un răspuns negativ în privinţa plecării la Bucureşti. Acelaşi lucru mi l-a confirmat şi doctorul Asan, cu menţiunea că starea fetiţei nu permitea transportul din cauza tensiunii foarte mici. În realitate, tensiunea Sarei oscila între 7 şi 9. În aceeaşi zi, s-a procedat la prelevarea de probe pentru screening metabolic, analiză plătită de noi, deşi eram internaţi în spital, şi efectuată la o maternitate privată. Rezultatul ridicat după decesul fetiţei nu a indicat diagnosticul de boală de metabolism genetică, pus de doctoriţa Leu, ci doar o suspiciune de acilcarnitină.
 
Pe 9 septembrie, părinţii mei decid să meargă în audienţă la managerul spitalului (n.r. Dănuţ Căpăţînă), dat fiind faptul că zilnic ne era refuzat transferul la Bucureşti. Managerul ne-a spus că nu are ce să facă şi că altfel ar fi fost situaţia dacă copilul s-ar fi născut într-un spital de stat.“

„Am luat legătura cu Ministerul Sănătăţii şi am cerut ajutor!“

„Disperaţi, am contactat Ministerul Sănătăţii şi, mai departe, Serviciul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă. Printre telefoane, urcam la fetiţă pentru a duce laptele, aşa cum îmi recomandase doctoriţa Leu. Am constatat însă că laptele era neatins în sticluţele duse până în acel moment. Le-am atras atenţia asistentelor, iar acestea mi-au trântit uşa în nas. Între timp, medicul m-a chemat să mă informeze că fetiţa este într-o stare extrem de gravă, că organele interne încep să cedeze şi că sigur este vorba despre o boală de metabolism.
 
Am decis în acel moment împreună cu soţul că, orice s-ar întâmpla, trebuie să plecăm la Bucureşti. Am reluat legătura cu Ministerul Sănătăţii şi am cerut din nou ajutor. M-am angajat să semnez că deplasarea o facem pe răspunderea mea. În timp ce funcţionarul din Serviciul Naţional de Urgenţă îmi spunea că s-a discutat pe secţie cu medicii fetiţei şi nu ne mai rămâne decât să plecăm, doctoriţa Leu îmi spunea că nu s-a ajuns la nicio înţelegere.“

Ultima îmbrăţişare a mamei, prima îmbrăţişare a morţii

Urmează ultimele ore din viaţa Sarei.
 

„Între timp, ne-au fost interzise şi vizitele în salonul în care era copilul. Am reuşit să văd copilul pe furiş, undeva în jurul orei 19.00. O oră mai târziu, după multe insistenţe, doctorul Asan este informat că Sara va pleca în acea noapte la Bucureşti cu elicopterul. La ora 20.55, am fost sunată de dr. Bărbulescu, care mi-a prezentat condoleanţe. Sara murise, după ce, timp de 30 de minute, s-a încercat resuscitarea. A doua zi, soţul s-a prezentat la morgă, pentru ridicarea trupului fetiţei noastre. Acolo a găsit-o pe Sara într-o cutie de carton, cu faţa în jos şi cu branula rămasă la nivelul gâtului. Necropsia fusese deja efectuată şi ea indica un nivel foarte crescut al amoniacului din organism. Într-o convorbire telefonică, doctoriţa Leu m-a informat că s-a făcut tot ce s-a putut pentru salvarea Sarei şi că necropsia nu-şi are întotdeauna ultimul cuvânt. Cu siguranţă, tot ce am povestit nu poate realiza nici pe departe tabloul complet al istoriei cazului. Pentru că fetiţa mea a rămas doar un caz, din păcate. Vreau ca nicio altă mamă să nu mai treacă prin ce am trecut eu“, a povestit Adelina.

 

Cercetarea solicitată de Adelina a durat doi ani

Deoarece cauza morţii fetiţei a rămas neclară şi cu un mare semn de întrebare, Adelina şi familia sa şi-au căutat dreptatea la Colegiul Medicilor. Mai exact, Adelina a solicitat comisiei medicale să verifice dacă diagnosticul care a dus la moartea fetiţei a fost sindromul Torch şi dacă dr. Tomescu a săvârşit o eroare medicală, dacă neonatologul Teodora Bucur şi-a făcut datoria sau ar fi trebuit să instituie un tratament adecvat diagnosticului din primele clipe de viaţă, dar şi dacă cei doi medici din Spitalul Clinic Judeţean Constanţa, Elena Leu şi Asan Rucni, au săvârşit la rândul lor erori medicale, prin incapacitatea de a stabili un diagnostic copilului decedat, cât mai ales prin modul de abordare a cazului, în sensul în care au amânat deplasarea la o unitate medicală din capitală.
 
„Răspunsul l-am primit după aproape doi ani de la decesul Sarei, eram deja însărcinată cu fetiţa cea mica şi nu am mai continuat în instanţă. Colegiul nu a constatat culpa medicală a niciunuia dintre cele patru cadre medicale care mi-au tratat fetiţa şi înainte, şi după naştere. Am vrut ca povestea Sarei să fie făcută publică din dorinţa ca nimeni să nu mai treacă prin ceea ce am trecut noi în acel an trist, 2012“, ne-a declarat Adelina Iacob.

În 2011 era să-şi piardă băiatul. Povestea, similară, medicii, tot din SCJU!

Adelina este o mămică încercată. Cu un an înainte de pierderea Sarei, a fost la un pas să-şi piardă băiatul cel mare. O simplă răceală s-a agravat şi au ajuns la Urgenţa Spitalului Judeţean Constanţa. I-au pus diagnostic: meningită. I-au făcut puncţie în coloană, RMN şi a fost internat tot pe ATI. Au urmat un test toxicologic, o comă de gradul III şi un tratament cu cortizon, în condiţiile în care copilul avea alergie la hidrocortizon. Au reuşit să ajungă la Spitalul „Obregia“ din Bucureşti, cu un diagnostic halucinant: autism, sindrom extra-piramidal etc.), în condiţiile în care, cu doar câteva zile înainte de internare, se întorseseră cu copilul de la munte. Era perfect sănătos!  „Atunci am avut noroc că am ajuns la Bucureşti, medicii de la «Obregia» mi-au salvat copilul şi au invalidat diagnosticul pus de doctorii de la Constanţa, dr. Sora şi doctoriţa Rişcă. Copilul meu nu avea autism“, a mai spus Adelina.

De ce este importantă o a doua opinie

De câte ori v-aţi gândit că aţi putea primi un diagnostic incorect sau un plan de tratament greşit atunci când mergeţi la doctor? Tocmai de aceea este importantă a doua opinie. Statisticile susţin că jumătate dintre pacienţii români se confruntă cu teama de a arunca banii pe fereastră pe un diagnostic superficial, incomplet sau chiar greşit. Această frică se bazează în mare parte pe experienţele nefericite ale altor pacienţi, cum este şi cazul de mai sus, care şi-au spus poveştile, astfel instaurându-se şi ideea că prevenţia este prea scumpă şi ineficientă. Conform Institutului Naţional de Diagnostic, în România, unul din zece pacienţi primesc un diagnostic greşit. De aceea, „second opinion“ este alternativa, întrucât, cerând o a doua opinie, unui alt medic, poţi reduce riscul unei erori de diagnostic chiar cu 90%.
 
În secţiunea „Documente“ puteţi vizualiza sesizarea făcută către Colegiul Medicilor Constanţa de Adelina Iacob.