#ConstanțaEsteBine - Părintele Marius Moșteanu „Anul acesta, Dumnezeu ne-a lăsat să înviem singuri!”

Motto:
„Dacă vrei să vezi curcubeul, trebuie să te lupți cu ploaia!” (Paulo Coelho)
 
În timp ce creștinii catolici vor prăznui, zilele acestea, Învierea Domnului, creștinii ortodocși intră, de luni, în Săptămâna Mare.
O perioadă absolut bulversantă, o perioadă în care mulți se întreabă „Cu ce am greșit de-am ajuns aici?”, dar conștienți că fiecare, în felul nostru, avem a ne reproșa câte ceva sau câte-or fi să fie... Prea grăbiți să trăim la intensități ce ne depășesc uneori puterile, prea absorbiți să producem, prea disperați între lichidare și avans, prea rătăciți în propriile probleme ca să mai putem empatiza cu cel de lângă noi, măcar ascultându-l, prea, prea, prea, ne întoarcem acum, precum oaia rătăcită...
Și, în pofida restricției de a sta cu lacătul pe porți, preoții slujesc în bisericile goale, unii dintre ei încercând să ne pregătească sufletele - prin intermediul transmisiunilor live - pentru cea mai mare sărbătoare a creștinătății.
O astfel de legătură virtuală reușește să stabilească cu enoriașii săi și Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, prin intermediul slujbelor ținute de preoții Marius Moșteanu și Alin Constantin Boc.
 
- Care este „scutul” care vă ține la adăpost de acest virus feroce, părinte Marius Moșteanu?
- Pentru a lupta, în mod natural, cu ceea ce avem ca armament în dotare dat de Dumnezeu, organismul uman trebuie să fie pregătit. Să gândească frumos, să-și aducă aminte... adică amintirile care se transformă în emoție, în noi, emoție care trimite un lanț de reacții chimice în organismul nostru, îl apără pe om de orice.
Eu unul, personal, mi-am propus ca toată autoprotecția să mi-o controlez. Și, în fiecare seară, după orele de rugăciune, îmi fac ori o aducere-aminte frumoasă printr-o piesă muzicală care-mi place. Acum, în ultima vreme, caut poveștile pe care le ascultam eu în anii 70, când eram mic și erau niște CD Electrecord. Acest lucru scoate din mine niște amintiri frumoase și mă așază, din punct de vedere neurologic, la posibilitatea unui copil care își schimbă permanent percepția de a ajunge om mare. Această posibilitate pe mine mă găsește într-o situație nouă. Sunt iar copilul care vrea s-ajungă mare, s-ajungă cineva. Pe acest copil îl trage prezentul meu și-i spune că am ajuns la o anumită înălțime, dar copilul îi spune „Da, dar când erai mic îți doreai și mai mult”. Acest lucru face ca în corpul meu să se schimbe multe. Și, ascultând o piesă draga sufletului meu, ca și atunci când eram copil, m-a podidit plânsul. Acest plâns a declanșat în mine, în afară de lacrimi, și o tuse, dar și o nevoie de expectorație. Și mi-am dat seama că, de fapt, emoțiile care au fost create în creierul meu și care, la rândul lor, au dezvoltat niște reacții chimice, au ajutat organismul să scoată ceva afară. E posibil să fi fost infectat cu ceva sau cu altceva, nu neapărat cu ce umblă astăzi. Dar tot ceea ce nu a fost în regulă în mine, cu siguranță, o dată cu această reacție, a ieșit. Pentru că orice intră în noi trebuie să aibă și o cale de a ieși din noi. Din păcate, nu ne-a învățat nimeni că, dacă păstrăm în noi ura, furia, judecata, analiza prea profundă, păstrăm în noi tot ceea ce a intrat prin inhalarea acestor gânduri.
 
- Și, totuși, lumea este foarte preocupată cum va sărbători Paștele?
- Întotdeauna am în minte un răspuns pentru asta. Mă gândesc că dacă fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair și Lazăr au fost înviați, ei totuși de ce nu mai trăiesc astăzi? Pentru că au murit din nou. Singurul care a înviat și n-a murit a fost Hristos. De ce? În afară de faptul că era și fiul omului, și fiul lui Dumnezeu, El a înviat de unul singur.

Anul acesta este un an special, în care Dumnezeu ne lasă să înviem de unii singuri. Ne lasă singuri ca să înviem din ceea ce avem. Nu din ritualistică, nu din tot ceea ce înseamnă înconjurarea bisericii și aducerea luminii de la Ierusalim și așa mai departe. NU! Anul ăsta, Dumnezeu ne-a lăsat să înviem singuri. Pentru că în Grădina Ghetsimani, pe Fiul său Dumnezeu l-a lăsat după rugăciune să se convingă că trebuie să ia din paharul care era pregătit, adică din patimă. Și a spus „Fie mie, paharul pe care mi l-ai dat îl iau” și asta a fost primordială pentru Învierea Mântuitorului, asumarea că va învia singur. Nu l-a ajutat Tatăl.
Ei bine, pe noi acum, dacă Dumnezeu ne lasă singuri – dar asta nu înseamnă că suntem de capul nostru (zâmbește!) – ne lasă tocmai să înțelegem calitatea de fiu. Ne rugăm în fiecare zi „Tatăl nostru”, dar nu suntem în stare să știm ce înseamnă calitate de fiu al Tatălui nostru. Care și pe fratele nostru mai mare, pe Hristos, L-a lăsat să învieze singur... Și ne lasă și pe noi o dată să înviem singuri.
 
- Ce trebuie să înțeleagă un creștin prin a „învia de unul singur”?
- Înseamnă a scoate din noi ce este mai bun. Dacă nu putem să ne împărtășim cu Hristos în noaptea de Paști, trebuie să fim noi împărtășanie pentru ceilalți. Trebuie să ne transformăm noi în ceva mai bun, în ceva de împărtășit și altora. Aș vrea ca lumea, atunci când se gândește la cineva, deja să învieze gândul că va veni și vremea să-l îmbrățișeze. Atunci când va vedea o lumânare aprinsă în geamul vecinului, peste drum de blocul său, va ști că este Paștele și pentru o familie de acolo. Poate că nu îl cunoaște pe cel care are aprinsă lumânarea. Pentru că, anii trecuți, nu am avut în grijă să lăsăm câte o lumânare aprinsă la geamul dinspre stradă. De ce? Pentru că ni s-a părut firesc să ne întâlnim la biserică. Să ne înregimentăm în anumite ritualuri și am uitat esențialul. Poate că ne-am înghesuit ani de zile prea mult prin supermarketuri și am uitat că, de fapt, esența sărbătorii este Învierea, și prin asta Dumnezeu sigur vrea ca noi să scoatem ce este mai bun din noi.
În fiecare an, vizavi de această mare bucurie a Paștelui, există o tradiție pe care nu știu acum cât de mulți și-o mai permit. Dar, pe vremea noastră, când eram mici, bunica ne îmbrăca din cap până în picioare cu lucruri noi. Asta era o simbolistică a noutății aduse de Înviere.
Anul acesta, vă imaginați că trebuie să facem ceva. Această îmbrăcare cu un lucru nou trebuie să o facem, dar nu la nivel fizic. Anul acesta ni se cere să ne îmbrăcăm cu niște haine noi: cu hainele ascultării, cu hainele răbdării, cu hainele cumințeniei, pe care le-am aruncat noi de multă vreme. Și noi credem că dacă ne-am făcut mari, acum nu mai ascultăm de nimeni. Sau găsim niște subterfugii și îl păcălim pe ăla că noi de fapt ne ducem nu știu unde, și ieșim din casă.
Cred că cel mai cuminte lucru pentru un adevărat creștin ar fi acum să spună „Da, ascult și eu porunca”. Pentru că nu degeaba poartă sabie cel care o poartă, așa spune Sfântul Apostol Pavel.
Așadar, pentru mine sărbătorile pe care deja le-am trăit - de o lună încoace tot trăiesc anticipativ aceste sărbători - sunt unele deosebite. Iar Paștele, prin lumina pe care nu mă voi înghesui să o dau cuiva fizic, ci mă voi face lumină pe mine prin gândurile mele, prin îmbrățișarea mea cu duhul, prin aducerile-aminte frumoase, va face din mine un om înviat, un om care să transmită mai departe că, de fapt, anul acesta măcar, așa vrea Dumnezeu să serbeze cu noi Paștele.

 
Sursa foto: Facebook Andrei Fulop
 
Citește și:

De vorbă cu părintele Marius Moşteanu, despre tragedia de la Notre-Dame de Paris „Cred că Dumnezeu aşază lucrurile altfel decât logica omenească“