Doar şapte ani a supravieţuit contraamiralul ing. Marcel Dragu cărţii sale testament: “O, viaţă, te-am trăit!”, publicată în anul 2012. Vorbesc deja la timpul trecut, pentru că sâmbătă, 14 septembrie 2019, autorul a trecut la cele veşnice, după o grea suferinţă.

Fără să fiu tendenţios, Val (diminutivul cu care îl alintau colegii de promoţie) a fost printre puţinii ingineri care au avut, pe lângă cunoscutele sale calităţi de lider, şi har, şi haz. Tocmai de aceea, astăzi, când îi evoc periplul vieţii şi cariera în Marina Română, fac apel la Memoriile sale, publicate la împlinirea vârstei de 75 de ani, încheiate cu salutul său cordial: “Cu drag, Dragu”.

O carieră de succes

Fiul învăţătoarei Cornelia şi al căpitanului de infanterie erou Ilie Dragu, Marcel Dragu s-a născut la 16 iulie 1937, în comuna Liţa, judeţul Teleorman. A absolvit Şcoala elementară (1950), Liceul teoretic (1954), Facultatea de Marină, specialitatea Maşini Navale din cadrul Academiei Tehnice Militare (1960) şi Cursul de pregătire psihopedagogică şi metodică (1980, 1991).

A urcat treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent (24 octombrie 1955), locotenent (5 octombrie 1957), locotenent-major (30 decembrie 1960), căpitan-locotenent (30 decembrie 1964), căpitan de rangul 3 (30 decembrie 1970), căpitan de rangul 2 (25 octombrie 1974), căpitan de rangul 1 (23 august 1982), contraamiral (5 mai 1994, D.P. nr. 67 din 5 mai 1994) la cel de contraamiral cu două stele (D.P. nr. 1025 din 29 octombrie 2008).

Și-a început cariera ca ajutor al comandantului Unităţii de Luptă Electromecanică (18 mai 1960-14 iunie 1961), respectiv comandant al Unităţii de Luptă Electromecanică pe un dragor de radă din Divizionul 19 Dragoare de Radă (14 iunie 1961 - 17 aprilie 1962). Ulterior a fost numit comandant al Unităţii de Luptă Electromecanică pe vânătorul de submarine 3 din cadrul Divizionului 50 Vânătoare de Submarine din Divizia 42 Maritimă (17 aprilie 1962 - 1 februarie 1963).

Pentru o perioadă a activat ca inginer-şef (1 februarie 1963 - 14 septembrie 1967), şef al Atelierului 347 Plutitor din Brigada 24 Fluvială (14 septembrie 1967-31 iulie 1974), respectiv comandant al Secţiei 347 Plutitoare, Revizii şi Reparaţii nave şi tehnică de luptă (31 iulie 1974 - 3 octombrie 1975).

Cea mai mare provocare şi cea mai frumoasă parte a carierei sale a fost, fără îndoială, conform propriilor mărturisiri, cea de comandant al Şcolii Militare de Maiştri de Marină (3 octombrie 1975-5 septembrie 1987), şef al Catedrei Tehnologia şi mecanica navei din cadrul Facultăţii Electromecanică Navală a Institutului de Marină “Mircea cel Bătrân” (5 septembrie 1987 - 9 mai 1990) şi, din nou, comandant al Şcolii Militare de Maiştri de Marină „Viceamiral Ioan Murgescu” (9 mai 1990 - 5 mai 1994).

Pe 6 mai 1994 a fost trecut în rezervă, dată l-a care a primit şi prima stea de contraamiral. Este autor sau coautor a numeroase invenţii şi inovaţii, printre care „Schelă pentru ambarcat motoare şi greutăţi mari”, „Poligon mobil pentru antrenamentul radiotelegrafiştilor”, „Modificare de legătură între sistemele de manevră a staţiei de pompare combustibil”, „Dispozitiv pentru confecţionat garnituri de cauciuc pentru injectoare tip 306”, „Instalaţie pentru zincat piese mari”.


A fost membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei „Cultul Eroilor” - filiala Constanţa (1992) şi vicepreşedinte al Ligii Asociaţiilor de Proprietari „Habitat” (2005-2008). De asemenea, a fost unul dintre membrii activi ai Ligii Navale Române, Asociaţiei „Clubul Amiralilor”, Uniunii Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere - filiala „Contraamiral Horia Macellariu” Constanţa, Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi ca preşedinte de onoare al Ligii Maiştrilor Militari de Marină.

În perioada 8 august - 25 octombrie 1995, a fost prefect al judeţului Constanţa, în calitate de membru al Partidului “România Mare”. [1] Pentru performanţele notabile obţinute de-a lungul anilor a fost distins cu Medaliile „Meritul Militar” clasele a II-a (1961) şi I (1968), Ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a (1970), a II-a (1975) şi I (1980), Medalia „Virtutea Ostăşească” clasa I (1968), Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii” (1972), Medalia „30 de ani de la eliberarea României de sub dominaţia fascistă” (1974), Medalia „A 30-a aniversare a Zilei Armatei” (1974), Ordinul „23 August" clasa a V-a (1984), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F (2004) şi „Virtutea Maritimă” în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari (2008).
 
În anul 1964 s-a căsătorit cu medicul Ecaterina Nica şi are doi copii, Corina şi Lucian-Cornel şi patru nepoţi - Ștefan, Anna, Matei Tudor şi Ioan Mircea[2].
 

Fiu de erou

 
“Era prin anul 1937, când luna apărea tot acolo, soarele tot prin locurile cunoscute, când mi-a venit mie să mă nasc, la Liţa, în casa bunicilor din partea mamei, într-o zi de 16 iulie ca toate celelalte - mărturiseşte în cartea sa autobiografică contraamiralul Marcel Dragu.
 

…Liţa asta este pe undeva prin Teleorman, pierdută (atunci) prin ţărâna satelor de câmpie, aproape de confluenţa Oltului cu Dunărea cea mare.
…Și după aşa bucurie, am revenit în Basarabia, unde am fost «planificat» să vin pe lume.
 
Tatăl meu, Ilie R. Dragu, ofiţer de grăniceri, pe malul Nistrului, mama, Cornelia, învăţătoare, plimbată prin toate satele după el, primul Stodolna, apoi Lalova, Dubăsari - sat, Susleni, trăit în cazarmă, aşa erau ordinele... două refugii, de fiecare dată mama cu mine sub braţ şi tatăl rămas acolo, ultimul în martie 1944, aruncaţi pe geam într-un tren plin de oameni disperaţi. Atunci mi-am văzut tatăl pentru ultima oară, pe peron, în uniformă, cu mâna la caschetă, rămas singur la propriu (în toată gara Călăraşi) şi la figurat, cu unitatea lui, în satul Susleni, atunci şi acum, la 17 km de Orhei. Aici am început clasa I, de fapt, eram doar înscris, pentru că învăţam acasă, cu maică-mea dar cred că am dat şi pe acolo pentru că mi-au rămas multe amintiri din curtea şcolii, astăzi demolată. Era casa cuiva, cu patru-cinci camere, undeva pe un deal din care, ca la stadion, vedeai tot satul!
 
...Din Susleni, a doua perioadă din Basarabia, nu pot să uit, au fost zile frumoase, eram răsfăţatul soldaţilor, mâncam cu ei, aveam gamela mea şi tot echipamentul de soldat, inclusiv raniţă, moletiere, ceva mai mici dar ca toţi ceilalţi.
 
Aveam o puşcă cu dopuri de o împuşcam pe fata preotului, Polia, pe sub masă, cu păpuşa-n braţe şi, la poartă, lângă santinelă, prezentam şi eu arma! Aşa se face că întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, spuneam că «santinelă»! Și santinelă am ajuns!”.
 
…Și, uite aşa, am ajuns din nou în casa bunicilor, Ion (învăţător) şi Maria Ionescu, în comuna Liţa! Mama şi-a reluat activitatea în învăţământ, învăţătoare la clasa a II-a. Aici a venit şi trăsnetul, 19 septembrie 1944, cu o zi înainte de desfiinţarea marii unităţi şi retragerea Regimentului de Grăniceri: «Căpitanul Dragu a căzut eroic la cota 604, Nadăşa Mureş»!
Orfan, durere, disperare!
 
Am rămas noi doi! Și cum poporul acesta românesc a ştiut întotdeauna să-şi cinstească eroii şi conducătorii, n-am primit nici un leu pensie! Aşa am crescut, din modestul salariu al maică-mi, femeie la 32 de ani, care nu s-a mai recăsătorit, eu fiindu-i, de-a lungul anilor, singura bucurie!
 
Cu câtă durere o fi scris ea rândurile de mai jos, pe dosul tabloului care a dăinuit în casa noastră, până am părăsit-o?
«Exact astăzi, 17 martie, când ţi-am adus tabloul acasă, se împlineşte un an de la dureroasa amintire şi, peste două zile, se împlinesc şase luni de când te-ai dăruit Patriei!
Dragul nostru scump şi drag, s-au scurs 365 de zile şi tot atâtea nopţi de când sufletu-mi înnebunit de dor a tot sperat în regăsirea ta!
Te-am lăsat pe meleagurile dragi şi sfinte ale Basarabiei şi te-am pierdut departe, pe meleagurile Ardealului. Cu tine în gând, voi colinda drumurile şi de-a lungul anilor, de-mi va fi dat să trăiesc.
Dormi în pace, suflet blând, tăicuţul nostru adorat; în sufletele noastre pustiite de durere, doar amintirea ta şi gândul că te vom regăsi dincolo, în lumea fără durere, ne mai mângâie şi ni le mai înseninează pentru o clipă!
 
De la 19 septembrie 1944, ziua când cerul te-a jertfit pe altarul Patriei - viaţa n-a mai însemnat pentru mine decât lacrimă şi suferinţă. Fie ca jertfa ta şi calvarul vieţii mele, pustiu fără de tine, ca şi milioanele de jertfe şi tot atâtea vieţi calvar, să fie temelie de Țară, aşa cum ai păzit-o tu 13 ani neîntrerupţi, spre Soare Răsare!
Ție îţi închinasem credinţa şi dragostea mea, pentru tine îmi jertfesc restul vieţii, ca să-l cresc pe Marceluş, să-i dau puteri să-ţi poarte cu demnitate numele tău scump şi drag, trecându-l peste generaţii înainte!».
 
După 60 de ani, Marcel Dragu şi-a deshumat tatăl aflat în Cimitirul de eroi din Chiheru, jud. Mureş şi l-a adus în Cimitirul Central din Constanţa, unde odihnesc, de asemenea, mama şi părinţii soţiei...
 

Un destin asumat

 
După absolvirea liceului, tânărul Marcel Dragu a optat pentru a deveni inginer şi ofiţer, fiind admis în Academia Tehnică din Bucureşti. “Facultatea de Marină era cu sediul în Galaţi, undeva pe un fost aerodrom - menţionează fostul cadet. Aici mi-am cunoscut colegii, într-o zi de toamnă (septembrie!), haine de marinar, bocanci gudronaţi, guler, beretă, puşcă ZB, instrucţie şi carte! Eram acolo, ai Academiei, elevi din anul I şi II, ofiţeri din anul III, IV şi V, plus elevi anul III - mecanici, profilul Institutului de Marină de la Constanţa. Cei din anul II erau încă elevi, toţi ceilalţi din Bucureşti, de la facultăţile de uscat, erau avansaţi ofiţeri din august.
 
... După două-trei luni, nu mai ştiu, ne-am mutat la Bucureşti, alături de celelalte facultăţi, dar la localul 2, astăzi ceva curte şi clădiri cu denumirea Ho Și Min, undeva prin cartierul Drumul Taberei!
Cei din anul II au fost imediat avansaţi sublocotenenţi, mecanicii au fost mutaţi la Constanţa, avansaţi direct locotenenţi (în 1955), odată cu noi, cei din Bucureşti. Ne-am înhămat la şase ani de muncă, temeri, chin, pentru o diplomă şi un drum în viaţă!
Academie, academie!
În 40 de ani, datorită ei (şi mie), am parcurs tot drumul de la o stea mică la una mare!”.
 

Început promiţător!

 
În anul 1960, după absolvirea Academiei Tehnice şi un binemeritat concediu de o lună, locotenentul ing. Marcel Dragu şi-a început cariera ca ajutor al comandantului Unităţii de Luptă V (ajutor şef mecanic) pe dragorul de radă 6, la Mangalia. “Cu toată învăţătura mea, nu mi-a plăcut să fiu mecanic, doream să ajung comandant, să fac instrucţie, să comand şi, mai târziu, am ajuns!
 
Promovat şef mecanic la alt dragor (DR 8!), comandant locotenentul major Dumitrache Oprea, promoţie 1955, mai târziu amiral, un bun prieten, apoi pe vânătorul de submarine 3 - comandant căpitanul-locotenent Toader, un marş spre Sevastopol, la bord cu comandantul Marinei, amiralul [Gheorghe] Sandu şi locţiitorul pentru tehnică, amiralul [Grigore] Marteş, m-a evidenţiat (nu în sensul bun, neapărat pozitiv, scos la vedere!) şi aşa am fost mutat inginer şef la Atelierul 347 Plutitor Tulcea. Evidenţierea a fost cu mare tam-tam, cu riscul, cât p-aici să fiu trecut în rezervă, dar cu finalul prezentat.
 
Un motor, 9 D, o supapă de lansare căzută în capul pistonului, exact când ieşisem dintre farurile portului Mangalia, balang, balang, fâs, fâs. Motor oprit, raportat la comandă! Ce facem? Ne întoarcem?! NU! Am să-l repar, mergem cu două motoare!
Aprobat, acceptat, toată noaptea, era şi o mare urâtă (marinarii ştiu ce spun!), am reparat motorul. Macara, chiulasa (200 kg) ridicată, înlocuit supapa (7 - 8 kg) şi, proba dimineaţa, în Sevastopol, tocmai când comandantul navei făcea manevra de acostare cu cele două motoare bune. Când să dea gaşa la baba, motorul meu, pornit ad-hoc, a scos nava, brusc, în larg. De unde să ştim noi ce era afară? Pe mal, ruşii cu fanfara tam-taram, “Unde plecaţi, mă?!”. Sandu, făcut de râs, nu şi nu, în rezervă cu el! Marteş, Dumnezeu să-l ierte, din contră, ştia ce efort făcusem şi ca să liniştească spiritele, s-a produs şi mutarea mea. Cine ştie, poate a fost concepută ca o măsură de pedepsire, poate ca o promovare, pentru mine, şi în valoare absolută, a fost promovare!”
 

În sânul familiei

 
Mutat în garnizoana Tulcea, la 10 octombrie 1964 se căsătoreşte cu Ecaterina (Coca) Nica, medic de profesie. După ce a consimţit să devină membru de partid, condiţie obligatorie pentru accederea în ierarhie, la 14 septembrie 1967 a fost numit comandant al Atelierului 347 Plutitor.
 
“În 1970, în familie, trei evenimente importante: s-a născut băiatul (Lucian - n.n.), am fost avansat căpitan de rangul 3 (ofiţer superior!) şi ne-a venit şi maşina, o Skoda 100 S. Toate trei mult aşteptate!
 
...An de an, cât am avut maşina, în afară de Turnu Măgurele, indiferent traseul şi programul, concediul şi drumul nostru trecea şi prin Chiheru! Îngrijeam tot cimitirul, mereu mai uitat, cu toate că era în mijlocul satului.
 
Fiind într-o zonă locuită preponderent de unguri (Chiheru era cu români!), eşarfe cu culorile drapelului (ungurilor!). Dar mormintele neîngrijite, gardurile rupte, bălării! Probabil aveau ceva ceremonialuri la zile festive, după care uitau şi nu mai dădea nimeni pe acolo! Acolo, la Cota 604, în satul Nadăşa, deci în vârful unui deal destul de înalt, pe locul unde a căzut tatăl meu, era un stejar (de fapt, sub el avea tranşeul, adăpostul individual), pe care cineva scrisese cu un briceag: «Aici, căpitanul Dragu a căzut eroic....».
 
Maică-mea, cu mare greutate (eu eram mic!), a reuşit să cumpere de la Joagăr stejarul pe care nemernicii (d-ăştia am avut mereu!) îl tăiaseră şi duseseră la făcut scânduri! Din el a făcut o troiţă. Peste ani, cu maşina, am întrebat un ţăran cum pot ajunge acolo. «A, la crucea căpitanului? Pe drumul căpitanului!» Am urcat mereu! O mai fi, n-o mai fi, nu ştiu, nu mai am maşină şi n-am mai mers pe-acolo!”.
 

Comandant de şcoală nouă

 
Pe 15 octombrie 1975, cu gradul de căpitan de rangul 2, primit La excepţional, în anul precedent, a fost numit comandant al Școlii de Maiştri şi, în 1976, şi-a mutat şi familia la Constanţa, într-un apartament nou, cu patru camere. Soţia a obţinut un post la Spitalul Militar. După ce s-a documentat şi specializat în tainele învăţământului militar, a revoluţionat programa şcolară şi organigrama instituţiei, a obţinut fonduri pentru construcţia unor spaţii de cazare şi hrănire adecvate şi a contracarat ideea de a muta şcoala la Mangalia sau Galaţi.
 
În 1982, şcoala funcţiona într-o clădire nouă iar trei ani mai târziu a obţinut transformarea instituţiei în postliceală. “Succesul absolvenţilor la nave a fost determinat şi de o anume concepţie de folosire a lor (pentru care am luptat şi am reuşit s-o impun!), continuitatea la bordul navelor pe care erau repartizaţi, până la pensie, la postul lui de muncă şi de luptă! Un timp aşa a fost, deveneau doctori!.
 
…Mai târziu, am dărâmat un zid de la dormitoare şi le-am făcut o discotecă. Și asta cu mare scandal şi ameninţări (a trebuit să merg la Bucureşti să obţin aprobare de modificare a proiectului şcolii).
 
Nu mai plecau băieţii mei după fete, veneau ele la ei! Într-o seară am rămas uluit, fetele de la Liceul Sanitar veneau încolonate, doi elevi cu steguleţe înainte şi înapoia plutonului! Erau organizaţi, cu muzică, garderobă, bufet, invitaţii, personal de serviciu! Chiar şi pază pe stradă (să nu vină şi neinvitaţi!), muzica se auzea în toată mahalaua! Oricum, discoteca funcţionează şi astăzi, dar a fost şi a rămas singura din ţară!
 
… Multe insistenţe am avut pentru uniforma elevilor. I-am găsit cu ţinuta de soldat (guler, beretă, bocanci în mijlocul verii), numai că pe panglica de la beretă era scris, în loc de Marina Militară, Școala Militară de Maiştri Militari de Marină! Un pleonasm cras, plus un dezacord gramatical. Cu greu am obţinut altă panglică cu denumirea corectă (era treaba de costuri!), dar cel mai important a fost (mai târziu) o caschetă cu cozoroc, tunică cu copcă la gât (aşa purtasem şi eu, cândva!). parcă erau poştaşi (gradele fiind pe mânecă, nu se vedeau!) dar erau mândri că, cel puţin, aveau o caschetă şi nu mai erau în uniforma de soldat. Le-am obţinut şi mantii de ploaie! Și atunci am făcut şi primul marş, cu Drapelul de luptă, pe străzile Constanţei. Plutoane de câte 50, eu în cap, Drapelul, fanfara, pe la actuala Prefectură, ultimii pe la Fantasio! Mai târziu, când toate Școlile de Maiştri au primit ţinuta nouă, au ajuns şi ai mei la cravată! Personal am fost la Bucureşti cu câţiva elevi drept manechine, pentru aprobare şi poate bucuria cea mai mare a fost trecerea însemnelor de grad de pe mânecă pe epoleţi (opera mea!). ... Am înfiinţat chiar un comitet permanent din maiştri în rezervă şi în retragere, mai târziu fiind nucleul de înfiinţare a Ligii Maiştrilor, condus de căpitanul de rangul 1 Brucher, fost maistru, inginer, fost locţiitor al comandantului Marinei Militare”.
 

O bătălie pierdută… şi un război câştigat!

 
Când toate păreau să fi intrat pe făgaşul normalităţii, la 5 noiembrie 1987, după nouă decenii de activitate, şcoala a fost desfiinţată, fiind încorporată în structura Institutului de Marină “Mircea cel Bătrân”. În aceste împrejurări nefaste, din comandant de instituţie de învăţământ, căpitanul de rangul 2 ing. Marcel Dragu a devenit şeful Facultăţii de Mecanică la institut, şi nu şef de stat major, cum prevedea ordinul de desfiinţare.
 
În această nouă postură, în anul 1988 a participat la voiajul efectuat în Marea Mediterană, Marea Mânecii şi Oceanul Atlantic de nava-şcoală “Neptun”, comandată de clc Aristotel Popescu, însoţindu-i pe cei 120 de studenţi pe timpul practicii. În vara anului 1988 a pregătit, fără incidente, parada fastuoasă de la 23 august din Capitală, cu peste 2000 de elevi şi studenţi în subordine.
 
Apoi a venit Revoluţia din decembrie 1989. “Trei luni nu am mai venit acasă! Eram în situaţie de urgenţă, dormeam toţi prin birouri, îmbrăcaţi, înarmaţi, cu cartuşe la noi, mâncam la popotă, într-o brambureală de nedescris.
 
...Într-o seară, la masă, colegi de la alte catedre au insistat pe lângă mine să iau oarecum comanda, să ne organizăm. Eu fusesem, singurul comandant de unitate, ştiam să organizez şi am făcut-o!... Tabele cu elevii (studenţii), organizaţi pe plutoane, grupe, cu comandanţi (maiştri, ofiţeri, elevi din anul terminal!).
 
O planificare în comandament, ofiţer de serviciu, echipe, telefoane, legături şi, mai ales, evidenţa acţiunilor! Se nota cine, când, cu cine şi pentru ce şi unde au executat misiuni afară, la întoarcere comandanţii formaţiunilor (mari, mici) completau un raport scris (într-un caiet!), cu ce au făcut, câte cartuşe au consumat etc.
 
...Urmare sau din necesitate, eu am considerat-o necesitate, a doua zi, am fost detaşat la Regionala Căi Ferate. Acolo am făcut Anul Nou!”. Cum orice minune nu ţine decât trei... ani, la 15 martie 1990 a obţinut aprobarea de reînfiinţare a Școlii Militare Maiştri de Marină, în fruntea căreia a fost numit la 15 mai 1990.
 
“Am refăcut planuri, programe de învăţământ, am scos toate disciplinele cu tentă politică, am reconsiderat practica, totul mergea ca pe roate! În această perioadă, pentru mine, cel puţin, cea mai prodigioasă din istorie, am reuşit să obţin: un nume Școlii (era singura fără!); O zi de aniversare a şcolii ( 8 octombrie); o zi de aniversare (înfiinţare!) a maiştrilor militari de marină (6 mai) - înfiinţarea Ligii Maiştrilor Militari de Marină. Am fost cu maistrul militar [Miron] Domnaru (viitor preşedinte!) la Judecătoria Constanţa şi am semnat în locul ministrului Apărării Naţionale (cu ştampila Școlii - atunci mergea!); o uniformă proprie Școlii, eu le-am pus epoleţii pe umăr şi însemnele de grad actuale; însemne de grad noi, pentru maiştri (epoleţi şi trese pe manşete!); scoaterea epoleţilor de la vestoanele ofiţerilor şi maiştrilor de marină, mai târziu fiind scoşi şi de la amirali, concomitent cu vipuşca!; refacerea Ansamblului artistic al Marinei «Albatrosul», cu elevii şcolii (era prins în statul de funcţiuni).
 
La plecarea mea s-a dus şi acesta! A rămas [Cornel] Ignat, locotenent de muzică, şeful ansamblului, fără post şi urma să treacă în rezervă. Am apucat, totuşi, să-l numesc lector pe la Artilerie şi aşa a rămas în Marină, astăzi şef al Fanfarei, un erudit! Am fost prima unitate militară din ţară care a invitat la reprimirea Drapelului de luptă şi la depunerea jurământului de către elevii anului I un sobor de preoţi, în frunte cu arhiepiscopul Dobrogei, Lucian Florea Tomitanul.
 
...Pentru prima oară în istoria şcolii am primit şi înrolat patru copii de trupă! Un experiment inedit, dintre ei unul a plecat la scurt timp, ceilalţi trei au urmat la început şcoli pe lângă unitate, ca unul să termine Liceul Militar de Marină şi, mai târziu, să absolve şi Școala de Maiştri! Aveau dormitorul lor, undeva cu trupa (aveam un pluton de soldaţi!). Le-am numit un ofiţer care să-i mediteze, să-i controleze etc., şi la toate defilările erau şi ei în coada formaţiei, mândri de locul lor!”.
 
În luna septembrie 1990 a acceptat preşedinţia Asociaţiei “Cultul Eroilor”, pe care a condus-o două decenii. În această calitate a inventariat toate obiectivele comemorative din judeţ (cimitire, monumente, grupuri funerare, morminte, plăci comemorative etc), a demarat lucrările de reabilitare a Cimitirului Eroilor de la Mircea Vodă, a organizat ceremonii militare şi religioase la Constanţa, Mangalia şi Sulina, a restabilit legătura spirituală cu Mănăstirea dintr-un Lemn din Frânceşti-Vâlcea.În 2001 a fost ales preşedinte al Uniunii Judeţene a Asociaţiilor de Locatari Constanţa - Uniunea Asociaţiilor de Proprietari de astăzi, pe care a condus-o până în 2013.
 

Despărţirea de uniformă

 
Prin Decretul 67/1994, Marcel Dragu a fost înaintat la gradul de contraamiral şi trecut în rezervă cu data de 6 mai, aşa cum solicitase personal, adică de Ziua Maiştrilor Militari de Marină!
„Am părăsit Armata cu fruntea sus, în apogeu de competenţă şi recunoaştere, la gradul pe care-l meritam mai de mult (sic!). Mai bine mai târziu decât niciodată - sublinia ironic proaspătul amiral. În cuvântul de rămas-bun, consemnat în Cartea de Onoare a instituţiei, Marcel Dragu sublinia:
 
“Dragi camarazi, cadre, salariaţi civili, elevi, militari în termen, Încerc emoţii destul de mari şi puternice astăzi când, prin intermediul Cărţii de Onoare, vă las scris ultima mea cuvântare către voi, pe care o doresc să rămână nealterată şi neinterpretată!
Vine o vreme când bătrânii trebuie să renunţe la bucuriile vieţii şi să se retragă cinstit şi corect, lăsând locul celor tineri.
Am avut cinstea să lucrez preponderent în două unităţi în calitate de comandant şi să contabilizez 16 ani de ambarcare pe navele Marinei Militare. Cred că în învăţământul militar am avut cea mai mare longevitate la comanda unei şcoli (octombrie 1975 - mai 1994), cu o intermitenţă de doi ani şi jumătate cât Școala a fuzionat cu Institutul de Marină.
 
Chiar şi în acest timp, ocupându-mă de pregătirea lor, pot afirma că aproape 19 ani, numele meu s-a legat de Corpul Maiştrilor Militari şi posteritatea va aprecia tot ce am făcut pentru ei şi pentru Marina Militară!
Plec, doamnelor şi domnilor, cu fruntea sus, cu simţul datoriei împlinite!
 
V-am iubit şi v-am respectat pe toţi! Chiar dacă în relaţiile noastre au existat pe parcurs şi situaţii tensionate, linia mediană a fost constant de prietenie şi corectitudine.
Chiar dacă au existat (şi vor continua să vă mai frământe încă pe unii) sentimente de nemulţumire, trebuie să apreciaţi şi să iubiţi ceea ce am realizat împreună, aici, în această şcoală!
 
Noi suntem trecători, Școala va rămâne!
De la o şcoală de meserii, amplasată în clădiri vechi, astăzi ne prezentăm cu nume şi renume, într-o mândreţe de clădire, cu un învăţământ postliceal modern, apreciat în toată Armata! Și nu atât baza materială şi procesul de învăţământ trebuie apreciate cât, mai ales, spiritul acestei şcoli, la care toţi, cu mic cu mare, aţi contribuit!
 
Personal am recunoscut întotdeauna meritul tuturor, de la militarii în termen la cei mai mari şi astăzi, când mă despart de voi, vă mulţumesc! Vă ştiu oarecum nemulţumiţi (cel puţin unii) de ideea pensionării mele şi ştiu că destul de greu aţi acceptat sau o acceptaţi. Mulţumindu-vă pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o de-a lungul anilor, vă rog să nu fiţi speriaţi şi nici supăraţi, vă asigur că şi în noua formulă Școala va funcţiona bine! Comandanţii sunt trecători dar spiritul colectiv rămâne şi funcţionează şi fără ei, având puterea să regenereze în continuare şi (în legea firească a universului) chiar mai bine!
Nu-mi vine să cred, sunt şi nu mai sunt comandantul vostru! De ieri, la cei 85 de ani de la înfiinţarea Corpului Maeştrilor Militari de Marină, am fost avansat la gradul de contraamiral şi pensionat! Am aspirat, recunosc, la acest grad, şi vă rog să primiţi recunoştinţa mea pentru că, în aceşti epoleţi, sigur este încorporată şi munca voastră, a tuturor!
 
V-am fost şi mi-aţi fost prieteni, vă mulţumesc pentru această prietenie şi doresc să o continuăm şi în viaţa civilă unde, oricum, trebuie să ne întâlnim. Dragii mei, în jurul noului comandant, pe care, posibil, în această săptămână îl veţi cunoaşte şi pe care îl compătimesc pentru greaua sarcină pe care şi-o va asuma, vă urez sănătate şi putere de muncă, să duceţi şi să ridicaţi Școala tot mai sus! Rămân prietenul vostru, mă voi bucura sau întrista la succesele sau insuccesele voastre. În 1997 veţi sărbători 100 de ani de la înfiinţarea Școlii. Îmi doresc să fiu invitat, să fiu sănătos şi să pot veni alături de voi toţi! Vă voi purta şi să-mi purtaţi o amintire frumoasă!”.
 

Experimentul politic

 
“Mă frământa invitaţia lui [Gheorghe] Tinca de a intra în politică şi, pe 15 martie 1995, am făcut pasul! - mărturisea în 2012 contraamiralul ing. Marcel Dragu. Mare greşeală dar, atunci, am simţit nevoia să îndrept şi eu ceva din Țara asta care mergea ca şi acum, de altfel, pe drumuri greşite. Aşa credeam, eu, atunci, că s-ar putea face ceva. Acum m-am convins că nu se poate îndrepta nimic! Am tot analizat, la care?! Bunicul, PNȚ, trebuia să-l urmez! Dar pe piaţă era un PNȚ, CD! Catolici, mai mergea, dar cu ungurii?!. Am căutat la Liberali dar, care? pentru că erau vreo cinci, şase, aripi şi aripioare, se şi mâncau între ei. La PDSR, la vremuri noi, tot noi, aşa că am ajuns la «România Mare»! Vadim & company! Aveau ceva lozinci acceptabile, o doctrină naţionalistă şi eu, eram educat în ceva spirit patriotic, credeam! «Afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul». Am constatat şi suportat mai târziu realitatea!”.
 
Pe 8 august 1995 a fost numit, în fine, prefect al Constanţei. “Poate cea mai mare realizare a mea a fost să determin completarea tuturor actelor de proprietate pentru pământul retrocedat şi să le semnez! - conchidea fostul demnitar. Pe 20 octombrie şi-a depus demisia. În actul oficial către fostul prim ministru Nicolae Văcăroiu, contraamiralul ing. Marcel Dragu specifica: “În puţinul timp în care m-am bucurat de încrederea dumneavoastră mi-am îndeplinit atribuţiile cu devotament şi corectitudine pledând, în paralel cu atribuţiile administrative, pentru colaborarea pe plan local între cele patru filiale de partid semnatare ale protocolului şi cred că am şi reuşit.  Regretând sincer conflictele la nivel superior, mă retrag demn, aşa cum am venit. Vă urez din suflet sănătate şi putere de muncă, cunoscând, acum, bine cu ce vă confruntaţi.”.
 
La plecare, a emis şi un Comunicat de presă către constănţeni: “Stimaţi conjudeţeni, luând cunoştinţă, ca şi dumneavoastră, de evoluţia disputei la vârf între PDSR şi PRM, soldată cu denunţarea protocolului cvadripartit, astăzi, 20 octombrie 1995, mi-am depus demisia din funcţia de prefect al judeţului Constanţa.
Mulţumesc tuturor celor care au avut încredere şi au sperat în mine.
Vă asigur, v-am respectat pe toţi, mi-am făcut datoria demn, cu conştiinciozitate şi devotament.
 
Nu regret decât faptul că în puţinul timp în care am îndeplinit această funcţie de onoare şi de mare răspundere n-am reuşit să fac tot ce mi-am propus şi dorit pentru dumneavoastră şi judeţul Constanţa.
N-am cerut nimănui funcţia de prefect şi, poate într-o zi, veţi înţelege, nici nu mi-am dorit-o!
Mulţumesc tuturor colegilor din aparatul Prefecturii şi regret că le-am creat atâtea probleme cu presa, cu Consiliul Judeţean care, dorind să lovească în mine, au lovit mereu în ei, făcându-le serviciul un calvar în numai două luni. N-am crezut niciodată că voi polariza atâţia duşmani, aşa că mă simt eliberat şi mă întorc la condiţia de cetăţean simplu, alături şi în mijlocul celor dintre care am fost numit în Prefectură la 8 august 1995.
Plec, spre liniştea multora, dar şi a mea!”.
 
Marţi, 17 septembrie 2019, contraamiralul în retragere ing. Marcel Dragu a fost înmormântat, cu onoruri militare, în Cimitirul Central din Constanţa, alături de soţie şi de părinţii săi. Rămân însă vii, în amintirea tuturor, figura sa de luptător, precum şi faptele şi amintirile sale, consemnate în paginile a două cărţi, pentru posteritate.
 
DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE!
 
Bibliografie
 
- Marcel Dragu, “O, viaţă, te-am trăit! 1937 - 2012”, Editura Muntenia, Constanţa, 2012
- Marcel Dragu, “Școala Militari Maiştri de Marină: 1975 - 1994 şi eu, Marcel Dragu”, Editura NextBook, Constanţa, 2019
- Marian Moşneagu, “Dicţionarul marinarilor români”, Editura Militară, Bucureşti, 2008
- Marian Moşneagu, “Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2017
 
Sursa foto: Centrul Media al Forţelor Navale, Colecţia Marian Moşneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Ulişii doamnei Cătălina. Peste mări şi ţări (galerie foto)