Unde au dispărut culorile lui Picasso? Carcaliu, la doi ani după furtul tablourilor din Olanda. Satul care a fost înghiţit de timp (galerie foto)

Au trecut doi ani de când furtul unor tablouri dintr-un muzeu din Olanda le dădea lipovenilor din Carcaliu lumea peste cap. Picasso, Matisse, Monet, Gaugain. Opere de artă estimate la 18 milioane de euro. La polul opus, o lume pe care o credeam dispărută. O comunitate de lipoveni încremenită în timp, în băutură, în ignoranţă. Un sat sărac, pe uliţele căruia mă umplu de praf într-o după-amiază de octombrie. Localitatea pare cumva abandonată. Oamenii sunt închişi în ei, reticenţi. Te privesc suspicios, cu ochii lor albastru-limpede, ca şi când eşti un posibil duşman. Singurii care intră în vorbă din proprie iniţiativă sunt cei pe care după-amiaza îi găseşte deja băuţi.
 
Un jaf petrecut pe 16 octombrie 2012 la Muzeul Kunsthal din Rotterdam la ora 3 dimineaţa aducea localitatea Carcaliu din judeţul Tulcea în atenţia presei internaţionale. Trei bărbaţi au furat şapte tablouri pe care, ulterior, le-au ascuns în acest sat de lângă Măcin. Un loc în care nu ţi-ai fi imaginat că vor ajunge lucrări de o asemenea valoare. Un loc în care arta plastică lipseşte cu desăvârşire. Singurele tablouri de pe pereţii oamenilor sunt, de fapt, icoanele la care se-nchină. Te miri şi te întrebi cum de a fost posibil ca în acest capăt de lume - despre care se spune că ar fi fost locul de naştere al banditului Terente - să-şi găsească sfârşitul, în cenuşă, tablouri semnate de Picasso, de Matisse, de Monet. Dacă asta s-a întâmplat într-adevăr, căci sunt şi acum, la doi ani de la eveniment, voci care se îndoiesc de faptul că pânzele au fost arse. Ai cumva sentimentul că asişti, fără voia ta, la punerea în scenă a unei piese de teatru absurd. Că nu a fost cu putinţă ca în satul ăsta tulcean din Lunca Dunării să se fi petrecut asta.

„Când vor muri bătrânii, totul va fi abandonat“ 

Cum „respiră“ Carcaliu, la doi ani după furtul care a făcut înconjurul lumii? Cum vorbesc oamenii din localitate despre Radu Dogaru, unul dintre cei trei hoţi, originar din Carcaliu şi care acum îşi ispăşeşte pedeapsa? „Când erau mici, el şi frate-su purtau cuţite la ei şi speriau copiii la şcoală“, povesteşte o bătrână revenită în satul ei după ce, timp de 12 ani, a muncit în Italia. Spune că nu-i mai place în Carcaliu, că „era mai frumos în Italia“ şi, pe alocuri, vorbeşte în italiană, ca şi când nu şi-ar mai aminti cuvintele potrivite în limba română. Îmi pare cumva dezrădăcinată, jelind după o lume ceva mai civilizată, mai departe de sărăcie. O femeie simplă, de 60 şi-un pic de ani, care habar n-are de Picasso. De Matisse. De Gaugain. Mergem mai departe...
Niculae, pe care îl găsesc la poartă, păzindu-şi casa în care nu mai stă nimeni - cei doi băieţi şi soţia fiind plecaţi la muncă, în străinătate - susţine că cei mai mulţi tineri sunt plecaţi să muncească în Italia, Grecia, Spania. De acolo, ei trimit bani acasă pentru renovarea caselor. Cei care au rămas sunt bătrânii şi câţiva tineri fără locuri de muncă.

Mă uit la omul ăsta cu părul alb şi ochi albaştri care poartă povara dorului de familie şi mă surprind fiindu-mi milă de el. A fost singurul om de pe uliţă care a vrut să stea de vorbă fără a pune prea multe întrebări. I se părea, poate, irelevant de unde vin şi ce vreau. Îl întreb de casele abandonate, care dau un aspect dezolant localităţii. Geamuri sparte, garduri ruginite, acoperişuri prin care se cerne cerul. Îmi spune că atunci „când vor muri bătrânii, totul va fi abandonat“... Carcaliu îmi pare însă abandonat încă de pe-acum. Poate din cauza unei închideri în sine a oamenilor, poate din cauza unei tristeţi nedefinite, a unui aer greu, apăsător.
Niculae locuieşte pe strada Pescarului. Pe aceeaşi stradă, pe un colţ, se află o casă cu etaj, singura de acest fel din zonă, aproape opulentă, dacă ne raportăm la celelalte gospodării. E casa fratelui lui Radu Dogaru, unul dintre cei trei hoţi. Pe poartă scrie „câine rău“, iar în apropierea casei nimeni nu vrea să vorbească. Par cuprinşi de teamă. Cosmin, fratele lui Radu Dogaru, e plecat la muncă, în Anglia, spune Niculae... „Aici, oamenii care au rămas sunt paznici la case“, adaugă bătrânul pe care-l las în urmă, pe piatra pe care l-am găsit, în faţa porţii, păzind parcă timpul, ca nu cumva să treacă. Totuşi, timpul pare deja trecut...

Mitul lui Terente, banditul tuturor şi-al nimănui 

Populaţia din Carcaliu este, cu aproximaţie, în proporţie de 80% reprezentată de ruşi lipoveni, şi doar în procent de 20% de români. Dogaru e român, iar lipovenii care îl critică se simt oarecum mândri că nu e „unul de-al lor“, chiar dacă-i din sat cu ei.
Localnicii care îşi fac totuşi curaj să vorbească, în faţa gardului casei sau din pragul crâşmei, povestesc cum, în urmă cu doi ani, la scurt timp după jaf, toată presa locală, centrală şi chiar internaţională le „luase cu asalt“ satul, alături de anchetatori. Pentru ei, evenimentul a fost, foarte probabil, „jaful secolului“. Liniştea localităţii a fost tulburată, încremenirea în timp a fost suspendată, fie chiar şi pentru o scurtă perioadă. A fost momentul în care oamenii şi-au mai amintit de un nume de-al locului.
Ascultându-i, remarc că în toate discuţiile lor apare obsesiv un nume, cel al celebrului bandit Terente. Ipotetic, Carcaliu e locul de naştere al lui Terente. Ciudat e însă felul în care lipovenii vorbesc despre el, cu un soi de admiraţie ascunsă. Ca şi cum s-ar legitima prin acest tâlhar cu renume, ca şi când pentru ei ar fi un fel de carte de vizită. Trist...

Pe fiecare uliţă, la fiecare două, trei case, aud noi şi noi variante ale poveştii acestui Terente. Ba că ultimul dintre urmaşii săi locuieşte chiar lângă casa fratelui lui Radu Dogaru, ba că, de fapt, nepoata sa e încă în viaţă. O bătrână de 84 de ani susţine că mama sa a fost sora lui Terente. Însă e greu să-ţi dai seama care dintre lipoveni are dreptate. Se contrazic între ei, mai mult în rusă decât în română, astfel încât să nu înţelegi ce-şi spun şi nici care e, de fapt, adevărul. Fiecare dintre oamenii ăştia cu ochi albaştri ca peruzeaua vrea să fie crezut pe cuvânt, vrea ca varianta lui să fie cea cu care pleci din Carcaliu. Îmi dau senzaţia că, deşi nu sunt contemporanii lui Terente, par mai seduşi de acesta decât de hoţii de tablouri.

Terente e al tuturor şi-al nimănui. Banditul pe care şi-l asumă localnicii şi de care, în acelaşi timp, se dezic cu toţii. Se leapădă de mitul tâlharului, dar îşi „ameţesc“ străinii care-i vizitează tocmai cu figura acestuia.
Reprezentanţii muzeului din Rotterdam au cerut despăgubiri hoţilor. Cei care trebuie să dea 18 milioane de euro, contravaloarea picturilor, sunt Adrian Procop, Eugen Darie şi Radu Dogaru, dar şi Olga Dogaru, mama celui din urmă. Ea a susţinut că a ars pânzele, dar ulterior şi-a schimbat declaraţia. Niciuna dintre cele şapte pânze nu a fost însă recuperată. În prezent, cei patru se află în închisoare. Carcaliu pare cu totul nepăsător faţă de soarta tablourilor, ca şi când nu doar pânzele, ci şi povestea în sine, cu tot cu personajele sale, ar fi fost înghiţită de timp.