Conservatorismul si teoria formelor fara fond

Demararea procesului de constructie a Romaniei moderne, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a ridicat automat dilema legata de maniera in care acesta urmeaza a fi realizat. Relatia antagonica dintre tendinta de a imprumuta modele de dezvoltare deja consacrate in Europa Occidentala, pe deoparte, si, pe de alta parte, nevoia unei dezvoltari organice a componentelor definitorii ale statului a constituit, de fapt, schema initiala ce a determinat dispunerea bipartidica a formatiunilor politice romanesti ante-belice. Astfel, la stanga s-au pozitionat liberalii, adepti ai accelerarii progresului, in timp ce, la polul opus a aparut, ca raspuns la aceasta provocare ideologica, Partidul Conservator. Definirea acestuia din urma ca aparator exclusiv al intereselor mosierimii, dornice sa "inghete" procesul de evolutie pe care, ireversibil, Romania si-l asumase dupa 1866, este cel putin restrictiva. In realitate, conservatorismul autohton nu poate fi analizat fara a fi pus in relatie cu ideile junimiste privind dezvoltarea societatii si a culturii. Componente ale unui sistem de gandire elaborat, acestea pot fi contrase sub conceptul maiorescian al teoriei formelor fara fond, concept ce refuza hotarat imitatia, importurile fara discernamant, excesele ori deformarile, pronuntandu-se in acelasi timp in favoarea unui set de valori raportat la nevoile interne, la specificul zonal, pus mereu in relatie cu trecutul si cu viitorul. In acest sens, guvernarile conservatoare anterioare Primul Razboi Mondial, alternand celor liberale, mai dinamice, mai energice, s-au dovedit a fi, nu de putine ori, oportune. Curent ideologic elitist prin excelenta, dependent in mare masura de sistemul electoral cenzitar, conservatorismul se stinge in anii `20 sub impulsul noilor realitati politice ale vremii. Componente definitorii ale teoriei formelor fara fond se regasesc si in publicistica eminesciana.