Lafarge, Holcim Grup Suport si Heidelberger fac regulile la Medgidia

Discretie si constrangeri pe piata cimentului

Guvernul a descoperit in urma nemultumirilor cumparatorilor si ale Asociatiei Romane a Antreprenorilor in Constructii (ARACO) ca cei trei producatori de ciment, asociati intr-un cartel, au impus preturile care le convin * Tarifele la ciment au crescut spectaculos in ultimii ani, de la 37 USD pe tona in 1996 la 80 in 2003 * Paradoxul consta in faptul ca pe piata externa tona de ciment poate fi cumparata cu 24 USD si a inregistrat o scadere de la 29 USD, cat era in 1996 * Diferenta este flagranta in politica preturilor atunci cand se pun in balanta tarifele practicate de monopolul Lafarge * In timp ce la export tona de ciment este de 24 USD, o tona de ciment uzual vanduta de Lafarge pe piata romaneasca costa peste 2,5 milioane lei, reprezentand echivalentul a peste 80 de dolari

De ceva timp, societatile de constructii romanesti au inceput sa intampine greutati in achizitionarea cimentului necesar pentru lucrarile din domeniu. Fiecare constructor doreste, si asa ar fi de bun-simt, sa poata cumpara cimentul in cantitatile necesare direct de la producator, in ideea ca acesta practica pe piata interna costuri acceptabile. Multi dintre administratorii unor asemenea firme de constructii s-au vazut obligati sa importe din tarile vecine ciment pentru ca este mai ieftin. Din pacate, concernul care face legea in Romania pe piata cimentului detine suprematia in toata Europa. In situatia in care paradoxul pretului cimentului in Romania este acela ca o tona de ciment autohton de orice calitate costa de cel putin doua ori mai mult decat aceeasi tona, din aceeasi categorie de calitate de pe piata externa. Reprezentantilor statului roman le-a trebuit destul de mult timp sa realizeze practicile neconcurentiale ale producatorilor de ciment din tara, printre care si Lafarge Romcim, Holcim Grup Suport si Heidelberger. Mai exact, anul trecut prin vara, trei ministri au parafat o informare prin care semnalau o presupusa incalcare a acestor practici. Documentul amenda preturile considerate prea mari pentru piata interna si aducea in prim-plan suspiciunile cu privire la monopolul concernului franco-german. Discutiile au adus in atentia opiniei publice un presupus control al pietei autohtone a cimentului prin anumite intelegeri nedovedite intre grupurile industriale anterior mentionate. In document se afirma ca nivelul ridicat al pretului de vanzare al cimentului pe piata interna a nemultumit cumparatorii, iar Asociatia Romana a Antreprenorilor in Constructii (ARACO) ar fi reclamat ca cele trei grupuri care controleaza piata cimentului ar fi stabilit preturile de comun acord. Se raporta in august 2003 o crestere de 2,7 ori a pretului cimentului pe piata nationala, in conditiile in care oferta a fost permanent de doua ori mai mare decat cererea de piata, iar calitatea produsului se mentinea in aceeasi clasa. Astfel, s-a tras concluzia ca cei trei mari producatori au format deja un cartel. Pentru aceasta situatie se gasisera si cateva solutii: majorarea de la 62% la 82% a gradului de utilizare a capacitatilor de productie, reducerea consumurilor specifice de energie cu 15-20%. Se lua in calcul si negocierea contractelor mari de vanzare-cumparare a cimentului prin acordarea unor reduceri de preturi cu 15 procente, acordarea unor resurse financiare din fondul de mediu pentru fabricile implicate in lucrari de investitii. Guvernul promitea si sprijinirea agentilor economici din industria cimentului pentru a beneficia de fondurile nerambursabile acordate prin programul ISPA si prin Fondul International de Mediu. Din statisticile oficiale referitoare la preturile practicate pe piata interna din acea perioada in Romania, a rezultat ca tarifele de achizitionare a cimentului au crescut spectaculos in ultimii ani, de la 37 USD pe tona in 1996 la 80 in 2003. La export, tona putea fi cumparata cu 24 USD, de la 29 USD, cat era in 1996. Diferentele intre preturile practicate de catre cei trei producatori din cartel erau infime, pastrand cam acelasi prag de vanzare.

Politica grupului Lafarge

In Romania, grupul Lafarge este prezent din 1997 si are trei companii. Pana la sfarsitul anului trecut, investitia totala de capital pe care a realizat-o este de aproximativ 320 milioane dolari. Lafarge Romcim detine doua fabrici de ciment la Medgidia si Hoghiz, plus o statie de macinare la Targu-Jiu. Lafarge Agregate Betoane are cinci statii de betoane si 45 de exploatatii de rau si cariera. Lafarge Arcom Gips, specializat in productia si comercializarea ipsosului, este de altfel si singurul producator autohton de gipscarton. Pentru zona Dobrogea prezenta producatorului de ciment in Medgidia este mai mult decat oportuna, societatile din judet al caror obiect de activitate consta in lucrari de constructii scutind timp si bani in achizitionarea cimentului. Asta, teoretic! Numai ca o serie de astfel de firme incep sa se planga nu de promptitudinea cu care sunt deservite, ci de preturile prea mari, neconcordante nici macar cu cele listate de bursele internationale. In timp ce la export tona de ciment era pretuita la 24 USD, o tona de ciment uzual costa in tara peste 2,5 milioane lei, reprezentand peste 80 de dolari. Un alt exemplu ar fi Multibat - cimentul de zidarie si tencuiala - care ajungea cam la acelasi pret de 80 de USD, iar cimenturile de inalta performanta depaseau chiar suta de dolari per tona. Nu are importanta ca produsul este produs la Medgidia, Targu-Jiu sau la Hoghiz, preturile erau aceleasi pentru fiecare clasa de ciment fabricat. Se pare ca aceasta bizarerie din politica de stabilire si practicare a acestor preturi nu deranjeaza cu nimic desfasurarea in continuare a straniului concept de comerciant al Lafarge-ului. De altfel, nu suntem singurii care semnalam astfel de "minuni", grupul Lafarge din Franta, prin reprezentantele sale din strainatate, inscriind antecedente in cartea sa de vizita. Doar ca in alte tari exista institutii special infiintate si organizate sa monitorizeze si sa regularizeze preturile din industriile proprii, care nu permit unor asemenea carteluri de genul Heidelberger - Lafarge sa incalce prevederile legale din domeniul politicii comerciale din acel teritoriu. Vorbind de antecedente, grupului Lafarge i s-a impus in aprilie 2003 de catre Biroul Federal al Cartelurilor din Germania sa respecte regulile operatorilor de ciment din aceasta tara, ajungandu-se si acolo cam la ceea ce se intampla acum in Romania: inlaturarea micilor producatori de ciment si detinerea suprematiei pe piata interna. Prejudiciul produs si acolo, in Germania, si aici se rasfrange asupra clientilor si consumatorilor, ca si a intregii economii. In prezent, singura piata ieftina in Europa de Est privind productia de ciment este cotata ca fiind Bulgaria, care exporta anual circa 40% din productia interna, dar a carei industrie a devenit proprietatea unui consortiu italian, Italcementi. Preturile interne pentru ciment practicate de bulgari sunt cele mai mici din toata Europa: 120 leva pe tona, ceea ce inseamna circa 15-20 de puncte sub pretul bursei europene, sau mai clar, aproximativ 65 de dolari pentru aceeasi cantitate mentionata. Bulgaria aproape ca nu importa in aceste conditii ciment sau clincher de pe piata internationala. Toate acestea au mai facut obiectul unor dispute prin presa centrala. Situatia a ramas aceeasi. Singura solutie era exportul de ciment. Pretul scazut de pe piata europeana i-a tentat pe multi consumatori de ciment sa incerce sa aduca ciment din exterior. Cu toate acestea, intentia oricarui agent comercial de a achizitiona ciment din zona Balcanilor sau din Europa este foarte complicata. Au fost firme interesate din Romania care au cerut ciment din Turcia sau Grecia pentru ca era clar ca pe batranul continent se lovesc de zidul germano-francez. Cei interesati au constatat ca acelasi zid este prezent si in Grecia. La corespondentele purtate cu producatorii eleni li s-a raspuns ca este mai bine sa se adreseze producatorilor din Romania. Este clar ca politica de piata este foarte bine coordonata de principalii producatori din Europa. Ceea ce deranjeaza este ca Lafarge Romcim Medgidia a adaptat nu numai politica de preturi, ci si practicile discretionare din mediul de exploatare. Intr-un material viitor vom relua problematica de la fabrica din Medgidia si alte subiecte legate de extinderea ori limitarea productiei, functie de interese.