#citeşte Despre trecut, în prezent

Mărturisesc că, în momentul în care am fost invitată, acum, după cinci ani în care mi-am luat cumva adio de la scriitură şi după 17 ani în care asta am făcut exclusiv, să mă adresez cititorilor ZIUA de Constanţa, m-au încercat sentimente contradictorii şi, instantaneu, mi-a revenit în minte prima zi în care am deschis uşa unei „case“ în care mi-am petrecut suficient timp.

Când am păşit prima dată pragul redacţiei ZIUA de Constanţa, inima îmi bătea ca o bombă cu ceas şi parcă simţeam gustul dulce-picant al emoţiei. În faţa mea se întindea o pânză de birouri, aşa cum îmi imaginam încă din copilărie. Parcă mă strângeam în mine, aş fi vrut să mă pot ascunde într-o cochilie, unde să nu mă vadă nimeni. Nimeni nu-mi dădea atenţie şi totuşi am strâns din dinţi şi mi-am înăbuşit frica. Mă simţeam ca într-un labirint. Mi-a atras atenţia un bărbat cu o constituţie sănătoasă, se tot plimba prin toată redacţia, ţipând dintr-un capăt în celălalt. Am înaintat, m-am dizolvat printre persoanele de acolo, simţeam aerul încins degajat de computere, vocile persuasive a două tipe ce vorbeau de câteva minute bune la telefoanele mobile, un televizor turuia neîncetat. Aş fi vrut să strig în gura mare că sunt fericită că ajunsesem într-o redacţie MARE, că mă simt ca într-un vis, dar nu aveam curajul necesar.

La un moment dat, acelaşi bărbat cu structura de om sănătos mi-a apărut în faţă ca din senin şi mă privea suspicios, cu superioritate, întrebându-mă supărat ce căutam eu acolo. I-am răspuns, cu o voce stinsă, că am venit să încep treaba... A început sa zâmbească dizgraţios, mângâindu-şi bărbia în timp ce se uita la mine, din cap până în picioare, mă analiza, dar şi eu, la rândul meu, îmi plimbam privirea pe toată „splendoarea“ lui de jurnalist. Nu-l cunoşteam nici din ziare, nici de la televizor, dar îl găseam interesant; a rămas memorabilă vesta lui groasă şi mare, ca de soldat, cu multe buzunare, încărcate cu obiecte aparent nefolositoare, cu carneţele, cu pixuri şi un reportofon. Mi-a zis: „Ce ştii tu despre jurnalism?“ I-am răspuns cât se poate de sincer că, dacă ştiam mai multe decât el, nu m-aş mai fi aflat acolo, în mijlocul redacţiei. I-am spus pe un ton cald şi senin că n-aveam de gând să cer decât încredere şi câteva ponturi ca să mă ajute în drumul meu. Atunci, am văzut schimbarea de pe faţa lui: ochii îi sclipeau jucăuş, privirea i se însenina şi fruntea i se descreţea.

Printr-un semn obosit cu capul, mi-a arătat uşa şi încercam să-mi dau seama ce vrea să fac şi-l priveam confuză, aproape panicată. Presupun că a observat şi el asta, din moment ce mi-a zis să ies în lume şi să găsesc un subiect care merita să dea naştere unui articol. Am plecat îngrijorată, dar tremurând de nerăbdare să-i arăt ce pot, vise ale unei tinere înflăcărate de o primă reuşită... şi a urmat a doua reuşită… până le-am pierdut şirul. Aşa s-au scurs ani buni, ani frumoşi, în care ZIUA de Constanţa a fost şi casa mea, locul în care m-am desăvârşit şi locul în care am găsit oameni minunaţi, prieteni adevăraţi, oameni de la care am învăţat să fiu mai dezgheţată, mai dezinvoltă, oameni care m-au determinat să-mi expun punctul de vedere într-o ordine coerentă şi fluentă, să-mi disciplinez scrisul, să pun biciul pe cuvintele mele şi să-mi înăbuş excesele. Tot de aici am învăţat să văd lumea întreagă nu cu ochiul unei hoinare boeme, ci cu intransigentă curiozitate, prin prisma experienţei unui jurnalist avid de informaţie.

ZIUA de Constanţa mi-a ascuţit simţul de observaţie, m-a învăţat să privesc dincolo de superficialitate, să pătrund esenţa fiecărui lucru, a fiecărei persoane, şi m-a ajutat să devin persoana completă care sunt astăzi.

La mulți ani, ZIUA de Constanța!