#citeşte! Obsedanta revenire a pumnului şi libertatea incomodă

Daniel Citirigă
Lector univ. dr. în cadrul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe politice, Universitatea „Ovidius“ Constanţa

Ronald Reagan: „Dictatura nu este niciodată la mai mult de o generație distanță. Libertatea nu o transmitem odată cu sângele copiilor noştri. Trebuie luptat pentru ea.“

În 1946, la Fulton, Winston Churchill folosea o formulă care lovea ca un trăsnet opinia publică şi societatea civilă occidentală: „De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică, o Cortină de Fier a coborât pe întregul continent“. Practic, timp de patruzeci şi cinci de ani, libertatea, cu toate aspectele ei esențiale, a simțit din plin greutatea „cortinei“, iar libertatea de exprimare a ocupat un loc special în filosofia comunistă. Cenzura avea să pună stăpânire pe scrieri, iar gândirea est-europenilor avea să intre în „captivitate“. Miza era una foarte clară: controlul total al individului.
Ceea ce ignorau creierele cinice din birourile propagandei comuniste era tocmai spiritul care a dat identitate Europei, şi anume faptul că aceasta este caracterizată exact de lupta pentru libertate. Continentul care stă la baza filosofiei democrației, dreptului roman şi creştinismului putea fi redus o perioadă la tăcere, dar nu putea fi oprit în a submina inteligent puterea totalitară. Cu riscul vieții, în condiții inumane, în lagăre sau în închisori, oamenii nu au încetat să creadă că puterea cuvântului este mai mare decât puterea pumnului. Că, poate, cel mai neînsemnat dintre cuvintele vocabularului lumii libere era cel care va da lovitura fatală monolitului ideologic. Şi că, poate, cel mai slab şi mai înfometat dintre deținuții unui lagăr, înainte să-şi dea ultima suflare, prin licărirea din ochii lui, avea puterea să scoată din minți un întreg regim. Că, în fața morții, foamea lui de libertate avea un gust mai bun decât orice delicatese ale aparatcikilor.

În astfel de condiții, apar nume precum Aleksandr Soljenițîn, Václav Havel sau Herta Müller, pentru a-i aminti pe cei mai cunoscuți. Expulzarea, închisoarea sau amenințarea cu moartea nu au putut opri tăvălugul peniței. O literatură monumentală ne demonstrează că, uneori, sfințenia poate consta în cerneala pusă pe o foaie de hârtie. O hârtie al cărei destin nu-l putea şti nimeni, dacă va ajunge în fața tiparului sau în fața aparatului de securitate. Scrieri precum Arhipelagul Gulag, Puterea celor fără de Putere sau Ținuturile Joase nu sunt doar opere literare, ele sunt adevărate testamente care, parafrazându-l pe regele Mihai, ne obligă să ne asumăm că libertatea este luată „cu împrumut de la copiii noştri“. Nu întâmplător, un tânăr striga entuziasmat de pe zidul Berlinului, în 1989, „de 28 de ani aştept momentul acesta!“, deşi el nu împlinise această vârstă (aceasta era vârsta zidului), el însuşi recunoscând că este mai tânăr, în urma întrebării unui reporter. Totuşi, „scăparea“ lui nu e neapărat falsă: ea ne demonstrează că instinctul libertății rezidă în noi încă înainte de a ne naşte.

Din păcate însă, până la deziluzie n-a durat foarte mult. Unii lideri politici, în scurt timp, aveau să descopere că transparența promovată de presa liberă nu era „benefică“ şi să demonstreze că formula lui Hans Morgenthau, conform căreia adevărul amenință puterea, iar puterea amenință adevărul, nu era rezervată regimurilor totalitare. Mineriadele din România şi asasinarea Annei Politkovskaya, în Rusia, ar fi doar două exemple elocvente, este adevărat, în cazul unor regimuri ce aveau în frunte membri marcanți ai fostului aparat comunist. Şi mai mare este deziluzia însă când, la 25 de ani de la momentul 1989, țări precum Ungaria şi România fac paşi importanți în limitarea libertății de exprimare a presei. La Budapesta, Viktor Orban, un premier care provine dintre activiştii societății civile, acum devine, încet, încet, simbolul anti-democratismului central-european, încercând să impună o taxă pe Internet care a scos peste 100.000 de oameni în stradă.

Mai la Est, la Bucureşti, un parlamentar a cărui vârstă l-ar fi recomandat mai degrabă să se lupte pentru libertatea presei, are o idee trăsnită, dar „eficace“: el propune nici mai mult nici mai puțin decât să-i bage la închisoare pe cei care fac dezvăluiri din dosare, având la bază documente nedestinate publicității. Aceasta pe fondul unei explozii de dezvăluiri de fapte de corupție, în care sumele care s-ar fi acordat ilegal i-ar face invidioşi pe cei mai eficienți membri ai organizațiilor mafiote internaționale.
Pe fond, cauza acestor atitudini are la bază faptul că, în Europa Centrală şi de Est, din când în când, jurnaliştii şi intelectualii implicați devin cea mai mare putere din stat. Atacurile la adresa lor nu fac decât să afunde şi mai mult agresorul. Este foarte adevărat, pe de altă parte, că neimplicarea acestor două categorii, jurnaliştii şi intelectualii, în problemele fundamentale ale unei societăți deschise îi pot schimba tacit acest statut. Poate nu întâmplător, articolul din ZIUA de Constanța, semnat de Ada Codău, Cât costă tăcerea intelectualilor din Constanța?, a avut un număr record de cititori, pentru un editorial dintr-un ziar local.