Editorial „Chaque France cache une autre...”

Fiecare Franţă ascunde o alta. Dacă ar fi să rezum experienţele românilor din diaspora franceză, aceasta ar fi sintagma. Motivele care ne-au determinat să ne găsim aici o patrie, o alta, sunt diferite, variază de la un suflet la altul, şi dacă pentru mulţi a fost doar dragostea, cu siguranţă pot afirma că iubirea limbii franceze a fost un motiv pentru foarte puţini.

Sigur, au existat şi există încă intelectuali pentru care Parisul, literele franceze în speţă, reprezintă idealul, cea mai înaltă treaptă academică, pentru care luminile Sorbonei sau laurii oricărei alte facultăţi din Hexagon reprezintă realizarea unui vis profesional. „Voir Paris puis mourir” („Să vezi Parisul şi să mori după”), spuneau paşoptiştii, şi, pentru mulţi români, chiar dacă limba franceză nu mai este prima limbă străină învăţată la şcoală, vorba este încă valabilă.

Problema este însă duală. În primul rând, aceste deziderate nu sunt deloc aceleaşi pentru toţi europenii. Dacă noi, românii, visăm la Paris în virtutea inerţiei şi a rădăcinilor lingvistice comune, latine, a afinităţilor elective, dacă şi pentru asiatici Parisul rămâne cel mai frumos loc din lume, pentru francezi, vorba devine Napoli: „Voir Naples puis mourir!”. Iar în al doilea rând, oricât de mult ne-am dori să ajungem într-un loc, nu ştim cu siguranţă ce ne aşteaptă, de fapt, ce găsim, decât când ajungem acolo. Franţa este, din acest punct de vedere, ca o bomboană înfăşurată în staniol. E frumoasă, dulce, promite, ambalajul este intact, însă dacă şi gustul ne place rămâne de văzut, de fapt, de simţit, doar după ce consumăm bomboana. Cu toate simţurile şi papilele gustative puse în mişcare. Unora le place şi decid să rămână. Altora nu, şi decid să se întoarcă, după un timp. Însă tuturor Franţa le apare ca o Fata Morgana, iniţial. Un sine qua non fără de care viaţa lor nu poate continua.

Pentru mine a fost o stare de bine. Am nevoie să mă simt bine într-un anumit mediu pentru a mă simţi acasă. În Franţa mă simt bine, de 16 ani deja, şi dacă mi-a dat câteva palme şi m-a obligat să o iau de la capăt de câteva ori, mi-a oferit şi multe satisfacţii. E minunat că este aşa. Poate că senzaţia cea mai importantă pentru nenumăraţi români din diaspora este ceea a apartenenţei locului de origine. Oricât de mult s-a străduit să practice asimilarea străinilor pe care îi primeşte cu mai mult sau mai puţin drag, Franţei nu i-a reuşit asimilarea lor. Ce am putea cere mai mult unei a doua patrii decât să ne permită neuitarea? La mulţi ani, Franţa!

Iulia Badea-Guéritée,
jurnalist Courrier International, Paris