Editorial Am închis poarta liceului. Am deschis fereastra spre viață?

Perioada care tocmai se încheie a fost una grea pentru elevii din anii terminali de liceu: Au avut de trecut printr-un banchet, eveniment pentru care s-au pregătit intens în ultimul an. Abia apoi au avut să se asigure unii că nu rămân cu oarece „restanțe“ la şcoală. Ulterior, toată săptămâna trecută a fost dedicată cursurilor festive, a festivităţilor de absovire, a serbărilor în care liceeni îşi iau rămas-bun de la profesori, de la şcoala care i-a „călit“ vreme de patru ani. Cu toţii am făcut aşa, este inerent. Te încearcă atunci un cocktail de emoţii: nostalgie, bucurie, libertate, regrete...

Şi după toate astea, urmează, din nou, distracţia. Consideraţi că au evadat din acest „cimitir al tinereţii“, vorba lui Bacovia, mulţi au luat-o la goana (la propriu) pe bulevarde. Care de care în maşini mai scumpe, care de care mai în vietza, cu capurile scoase pe geam, invadand bulevardele cu bucuria lor că au încheiat acest capitol al vieţii, denumit liceu. Văzându-se evadaţi după cei patru ani de liceu, mulţi abia acum conştientizează că această bucurie îşi cere tributul. Mulţi abia acum experimentează adevăratele emoţii: se apropie Bacalaureatul! O parte dintre bucuroşii de ieri vor fi bucuroşii de mâine. O altă parte însă...vor fi aceia pentru care sistemul luptă împotria lor. Pe care examenul de maturitate îi va doborî. Vor fi aceia pe care îi vom găsi cu capul în mâini de ciuda că „s-au făcut subiecte prea grele“.
Întotdeauna a fost aşa, iar asta se va perpetuă. Mai nou un factor de stres invocat sunt camerle de supravghere. Unii, ajunşi la examenul de maturitate, nu au învăţat lecţia asumării. E drept că, la fel că în orice situaţie, adevărul este undeva la mijloc: între elevi şi profesori, între programa şi materie, între coperţile cărţilor nedeschise de unii.

„Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecată copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e silă şi scârbă copilului de carte“, zicea pe la 1879 gazetarul Mihai Eminescu (între noi fie vorba, unii nici nu au auzit de acest mare deschizător de drumuri în jurnalism) într-o dare de seama în Timpul. Care va să zică acum 136 de ani. Ar trebui să ne dea de gândit aceste cuvinte, mai ales acum, la 136 de ani de la consemnarea lor şi după 25 de ani de tranziţie în care în România s-au „cultivat“ generaţii de cobai.