Amurgul lautarilor

Ma inscriu cu onoare in lista celor care, asemeni lui Woody Allen, spun ca n-au terminat nici o scoala pentru ca, mai degraba, scoala i-a terminat pe ei. Multa vreme m-am considerat, cu orgoliu, un autodidact, mizand pe nobletea acestei sintagme, ce presupune o constiinta de sine aparte, o minte atletica si-o vocatie de ascet: miza nu mai e o afacere de haita sau turma, ci un razboi barbar cu tine insuti. Iti ridici si-ti cobori singur stacheta, dupa cum te taie capul, iti dai amenzi si medalii dupa propria constiinta si-ti stabilesti criterii personale pentru a sti daca ce considera altii ca e o victorie nu-i, de fapt, o infrangere: inveti ca trebuie sa fii, mai degraba, circumspect la auzul aplauzelor, ca pupaturile si mangaiatul pe cap sunt tot atatea posibile frane, ca intr-o cursa lunga conteaza cat de repede te ridici de pe tron ca sa-ti incepi, cu sudoare si inocenta, urmatoarea etapa. Nu cred, totusi, ca am facut aici altceva decat sa insir niste piese de mobilier ale unor bucatarii private, caci virtutile individuale nu pot fi ridicate la rang de sistem. Cred ca autoinstructia e, la urma urmei, o afacere personala, pe care fiecare si-o gestioneaza cum vrea, dupa celebrul dicton conform caruia "masele dau mereu gres, iar indivizii au intotdeauna dreptate". E o chestie de bun-simt, care tine de gusturi, standarde, motivatii si optiuni personale si n-am de gand sa umflu nici o fraza suplimentara pe tema asta. Mai mult, in ultima vreme simt un soi de repulsie in fata "legitimatiei" de autodidact, care aminteste, mai degraba, de ceea ce eufemistic numim "viciu solitar". O prefer, eventual, pe cea de maratonist, sau "freelancer", unde performantele si virtutile individuale sunt omologate in competitii directe si dure cu alti alergatori. Aici biografia, cu accidentele si everesturile ei emotionante, e o chestiune strict personala: faptul ca te-ai asezat la start cu nu stiu ce diplome, antrenori, fracturi sau medalii in spate n-are decat o valoare sentimentala, iar asta nu va carmi nici un milimetru spre tine linia de sosire, caci nici un podium real n-are culoare politica. Pe langa greata mea "traditionala" fata de mania de-a ne hrani din trecut, de-a ne ascunde in spatele istoriei, titlurilor, apocalipselor, diplomelor si paietelor, mostenirilor si patalamalelor pentru a evita competitiile realului sau a ne perpetua "privilegiile" unei notorietati discutabile, m-am captusit, in ultimii ani, si cu o repulsie teapana fata de onorabila clasa a "autodidactilor" - din care credeam, cu inocenta, ca merit si eu sa fac parte. Am fost coplesit de revelatia ca autoinstructia e confundata, la noi, cu lautaria, ca omniscienta de almanah e ridicata la rang de sistem national, iar "zisul" dupa ureche, "priceperea" si bagarea in seama sunt omniprezente, fiind, poate, mai paguboase decat coruptia. Lautarii sunt o specie demna de toata stima - cand manuiesc cu viclenie arcusul, microfonul sau acordeonul ca sa ne lucreze la sentiment. Cand insa confunda popularitatea carciumii si tarabei cu atingerea unei baghete divine, cand se simt alesi sa conduca si se catara in Parlament sau prin guverne locale, cand confunda fraiele tarii cu condeiul, arcusul sau paiele naiului, cand circarii se cred Iisusi iar papagalii le omologheaza delirul, suntem in plina Apocalipsa. Nu vreau sa blamez, mai mult decat este cazul, aceasta clasa jalnica - ale carei randuri, fie ca recunoastem sau nu, le ingroasa, inca, o mare parte dintre noi: de la chirurgul care-ar fi trebuit sa fie sculptor dar nu l-au lasat parintii, ca nu sarea banu` din piatra cum sare din om, pana la arhitectul care scoate gresia si faianta din baie si le lipeste pe fatade si ziduri, pentru ca paralele barosanilor spun ca "merge" si asta; de la inginerul proiectant care vinde, la usi, iatagane de bucatarie, sosete si fete de masa pana la calculatoristul minune, care-i si nitelus softist si-un pic de administrator de retea si-o tara de grafician si-un pui de contabil si-un editor abil si-un priceput detepist, dupa cum zic patronii - pentru care computerul e o lampa a lui Aladin care face totul singura iar operatorul doar apasa pe butoanele potrivite; de la scriitorul care s-a facut vames, ca sa-si traga bani de volume, ca azi nu te publica nimeni pe paralele lui, pana la designerul care bate cuie-n sicrie, pentru ca la frumos, ca la fotbal, se pricepe oricine; de la soferul care-ajunge sindicalist dar n-ar refuza sa conduca si-un job ministerial, daca i s-ar propune, pana la procopsitul care-si trage rafinaria la poarta, ca sa spulbere, cu un chistoc de trabuc, sufletele nevolnice ale vecinilor. Dar stim cu totii toate acestea, stim ca greata ne-a ajuns pana la gat, stim ca deja am ajuns, cu tara cu tot, in fundul sacului. Tocmai de-aia cred ca timpul lautariei e la amurg si, tocmai pentru ca-n joc sunt sufletele celor mai dragi, vom scrie acest necrolog fara mila, fara afecte, cu raceala, dintr-o bucata, convinsi ca paiul naiului n-o sa ne mai urce la ochi, ca n-o sa mai lasam nici o aschie sa ajunga, pe blat, buturuga sau barna.