Editorial Andre Rieu şi România

În ciuda dificultăţilor cu care ne confruntăm zilnic majoritatea dintre noi, România deţine o puternică ambiţie de cumpărare, consumare şi savurare a tot ceea ce este mai scump. La preţurile biletelor, nu m-aş fi aşteptat să ajungă Andre Rieu să concerteze în România de şapte ori în numai zece zile. Am avut deosebita plăcere de a asista la o astfel de reprezentaţie şi am avut nenumărate momente când m-am întrebat: „Noi de ce nu putem organiza astfel de spectacole?“

DA! Andre Rieu este un artist, dar până la calităţile de dirijor şi violonist, este un maestru al bunei dispoziţii, al entertainmentului şi al marketingului. Fără doar şi poate, aceste aspecte spectaculoase ale concertelor sale nu puteau fi obţinute fără muncă şi buna colaborare din sânul echipei numeroase pe care o conduce. Până nu trec la exemple, nu o să mă înţeleagă toată lumea, aşa că mă voi strădui să vă povestesc, cu condiţia ca voi să mă lămuriţi de ce nu îi urmăm modelul.

Chiar dacă vorbim despre artă şi, teoretic, de multe ori poţi improviza, este evidentă pretenţia protagonistului ca totul să capete calificativul perfect, deci haideţi să uităm de „las’ că merge şi aşa!“. Spectacolul începe şi se termină conform programului, chiar dacă este presărat de pauze, bisuri, întârzieri şi intervenţii neaşteptate. Alături de „Johann Strauss Orchestra“, toţi spectatorii au fost trecuţi pe rând prin toate trăirile posibile, purtaţi fiind pe notele şi acordurile unora dintre cele mai faimoase compoziţii muzicale. Zecile de naţionalităţi care urcă pe scenă şi melodiile care cuprind strategic toate zonele lumii asigură succesul spectacolului în orice aşezare de pe Terra şi subliniază trăsătură conciliantă a globalizării. Chiar dacă face referire la formaţii şi melodii din perioade de război, stilul abordat este mereu în ton cu măreţia păcii.

Andre Rieu alege apoi să vibreze mândria colectivă a românului, dându-i poveţe despre cum ar putea galeria Stelei să conducă echipa din nou către succes, îl invită pe maestrul Gheorghe Zamfir pe scenă, fără să uite însă că, în orice manifestare civilizată, tinerii au un rol deosebit. Astfel, realizăm că un olandez ne cântă înconjurat fiind de copiii care cunosc toate secretele naiului şi de adolescenţii care dansează îmbrăcaţi în port tradiţional autohton.

Că te scufunzi în scaun sau te ridici să dansezi, toate devin acte involuntare, iar gustul pentru cultură şi muzică epatează indiferent de individ, de vârstă, de dispoziţie sau de starea financiară. Gestul de a permite la ultimele spectacole accesul spectatorilor pe peluza din faţa Palatului Parlamentului la un preţ modic este încă o dovadă că ideile şi echipa şi-au cunoscut desăvârşirea, anunţând că banii obţinuţi vor fi donaţi în scop caritabil.

Nimic din ce am povestit nu este supraomenesc, fapt pentru care cred cu tărie că, dacă fanfarele militare şi orchestrele simfonice ar fi corect remunerate, îmbrăcate adecvat şi conduse inspirat, am putea avea parte de audiţii remarcabile în toate parcurile rămase verzi, curate şi netulburate din iubita noastră patrie, România.