Aventurile revoluţionarului Ponta sub „dictatura fascistă" Băsescu

Blocat între imaginea de produs de excepţie al tinerei generaţii de politicieni - create în afara fostei nomenclaturi - la care aspiră neobosit şi ataşamentul nedisimulat faţă de statuia bolşevică din vitrina partidului pe care-l conduce, Victor Ponta a devenit un personaj inconsistent şi contradictoriu.

Însă paradoxurile atât de numeroase ce-i conturează profilul sunt, din nefericire, imperceptibile pentru un electorat amnezic şi neinstruit, cum e cel captiv al PSD. Doar ignoranţa şi cultura politică precară pot explica asimilările, fără discernământ şi fără interpretare, a imaginii de revoluţionar în fruntea maselor nemulţumite, de Che Guevara, sau a unor formule ca „dictatură" ori regim „fascist", când vine vorba de aprecierea actualei guvernări. Pe de altă parte, utilizarea repetată a unor astfel de sintagme este nefondată, dăunătoare şi absolut nefericită, întrucât coboară drastic nivelul dezbaterii în spaţiul public. Recenta caracterizare a Monicăi Macovei şi a lui Vladimir Tismăneanu drept „cei mai activi reprezentanţi ai Falangei Fasciste a lui Băsescu", într-o postare pe blogul personal, nu merită nici măcar replică.

Impune, în schimb, în mod obligatoriu, o reacţie pe fondul chestiunii. Interesant este că această strategie de comunicare nu este exersată doar de către Victor Ponta. Deputatul PSD mai mereu încruntat, Robert Negoiţă, pasionat, în timpul liber, printre altele, de Andreea de la Lehliu şi de Mihaela de la Feteşti, aprecia, cu câteva săptămâni în urmă, că „dictatura de azi e mai păguboasă şi mai fioroasă decât cea a lui Ceauşescu". De asemenea, senatorul demisionar din PDL, Georgică Severin, compara, zilele trecute, situaţia în care se află în prezent România cu cea din Germania anului 1933, sub Adolf Hitler. Şi exemplele pot continua. În plus, şi principalele televiziuni de ştiri contribuie, zi de zi, complice şi consistent, la creionarea acestui regim autoritar închipuit.

Ce concluzii se pot desprinde analizând opţiunea politică a lui Victor Ponta? În primul rând, ea trădează o neîndoielnică lipsă de viziune şi de soluţii la problemele actuale, dar, din păcate, şi mult mai mult decât atât. Preşedintele PSD restaurează un model de discurs care a stârnit, în egală măsură, entuziasm şi indignare profundă la începutul epocii postdecembriste. „Fascişti" şi „legionari" i-a numit Ion Iliescu - modelul politic de astăzi al lui Victor Ponta - pe cei împotriva cărora a chemat minerii, în iunie 1990. „Fascist" era atributul universal folosit de către regimul comunist românesc, în faza sa stalinistă, pentru a-şi încadra adversarii ideologici. Cu o structură internă rigidă, imună la orice tentativă de reformă, cu personaje încremenite în tipul de conduită care le-a consacrat (Adrian Năstase, Radu Mazăre, Marian Vanghelie, Liviu Dragnea etc.), ocolit de elitele intelectuale, PSD ignoră provocările prezentului, refuză temele stângii politice moderne, orientându-se, mimetic, disperat şi absolut în contra timpurilor, către construcţiile sintactice care au inspirat perioadele de apogeu ale puterii neocomuniste în România.