Bolnavul închipuit de alţii. O parafă în minus pe ipoteticul său buletin de analize medicale

Cei care s-au grăbit să proclame convulsii acute în PD-L, delimitarea lui Traian Băsescu de partid şi desprinderea unei fracţiuni reformiste trebuie să demonteze un contraargument vizibil solid: PD-L-ul s-a autodefinit şi se comportă ca un veritabil partid-sistem, iar partidele-sistem româneşti, deocamdată, nu sunt predispuse la implozii, la crize structurale iremediabile şi nici nu devin victime inocente şi neputincioase ale cursului istoriei (aşa cum s-a întâmplat, în anii 1996 - 2000, cu PNŢCD).

Astfel, evenimentele din ultimele zile - recentele raporturi dintre preşedintele României şi principalul partid de guvernământ - reclamă, în opinia mea, interpretări formulate într-o cheie diametral diferită. Înainte de toate, dar în legătură cu acestea însă, iată un fapt numai în aparenţă lipsit de o relevanţă majoră: în noaptea de 6 decembrie 2009, la doar câteva ore de la victoria virtuală a lui Mircea Geoană, anticipată eronat în baza exit-poll-urilor, numărătoarea paralelă a voturilor efectuată de PD-L a anunţat, pentru prima oară neoficial, că, de fapt, Traian Băsescu se clasase pe prima poziţie în preferinţele alegătorilor. Abia înspre zorii zilei următoare, dacă ne aducem aminte, a ieşit şi Viorel Hrebenciuc, cu o figură congestionată, vizibil îngrijorat, recunoscându-se înfrânt. Noaptea de 6 decembrie 2009 a adus pentru PD-L nu numai un succes electoral memorabil prin dramatismul său, ci şi o demonstraţie de superioritate logistică în raport cu adversarii politici. A admis-o indirect, a doua zi, şi fostul viitor preşedinte al PSD, Victor Ponta, printr-o declaraţie de o anecdotică involuntară irepetabilă: „(...) La ei, sistemul a funcţionat mai bine!".

Într-adevăr, dincolo de orice tip de aluzie, la PD-L, „sistemul", în ansamblul său, a funcţionat, în ultimul timp, mai bine. Nu întâmplător! Adeseori atacată din exterior şi într-o permanentă tensiune interioară, formaţiunea condusă de Emil Boc a fost aproape obligată (adeseori, chiar de către preşedintele Traian Băsescu) să facă paşi spre modernizare. Rezultatul: partidul-sistem de dreapta a surclasat şi menţine într-o permanentă poziţie de şah partidul-sistem de stânga. PSD-ul a cumpărat voturi, prin pomeni electorale dozate cinic. PD-L-ul a cumpărat voturi şi, unde nu a putut cumpăra voturi, a încercat să seducă alegătorii. PSD-ul a rămas blocat într-un populism deşănţat, rupt de realităţile economice. PD-L-ul a exersat, la rându-i, demagogia ieftină, dar a adoptat, în acelaşi timp, şi unele decizii nepopulare. PSD-ul şi-a menţinut rigidă structura de cadre, reţeaua de baroni locali. PD-L-ul a reuşit să-şi atragă şi câţiva intelectuali, foşti reprezentanţi ai societăţii civile. PSD-ul e un monolit. PNL-ul, din nefericire, s-a transformat, sub Crin Antonescu, într-un monolit. În PD-L există câteva minuscule spaţii de dezbatere pe anumite subiecte.

În contextul dat, discuţiile asupra schimbării premierului (fie şi cu un independent) ori asupra înlocuirii preşedintelui PD-L nu trebuie interpretate, în mod obligatoriu, ca pregătiri ale unei decizii cu caracter defensiv, disperat. Pentru prima oară în istoria post-decembristă a României, un partid-sistem se pregăteşte să renunţe ori la un prim-ministru ori la un lider. E semn că cineva inovează în continuare şi că alianţa PSD-PNL-PC împotriva unei formaţiuni cotate la doar 15% în sondaje nu e, sub aspect tactic, un moft supradimensionat, ci o posibilă mutare la un atac anticipat.