Calcule strategice pentru PDL de la înmormântarea „Albei ca Zăpada"

La Convenţia Naţională a PDL din 14 mai, candidatura lui Toader Paleologu este iluzia inocentă că în politică poţi deplasa energii prin gesturi simbolice subtile, prin bunul simţ ca stare şi nu ca slogan. În acelaşi timp, Vasile Blaga întruchipează garanţia îngustă a reabilitării mecanismului interior al maşinăriei partid, cu obiective pe termen mediu definite şi însuşite pragmatic, cu noi punţi de comunicare cu opoziţia. Unica opţiune strategic corectă este Emil Boc.

Varianta unui tehnocrat în fruntea Guvernului - în imaginarul colectiv, cineva lipsit de oricare simpatii politice care să se manifeste decisiv, foarte bine pregătit profesional, cu un nivel superior de înţelegere a problemelor şi disfuncţionalităţilor din plan socio-economic - îmi pare, de asemenea, o idee nefericită. În viitor, premierul României nu cred că ar trebui să fie altul decât Emil Boc.

Explicaţia principală pentru aceste două pronunţări nu ţine nici de eficienţa pârghiilor de putere de care dispune acum Emil Boc în partid, nici de suita obiectivelor îndeplinite prin actul de guvernare. El ar trebui să rămână, în continuare, în ambele funcţii pe care le deţine - cu toate slăbiciunile sale, cu toate reţelele clientelare moştenite sau dezvoltate în timpul activităţii sale, în ciuda stângăciilor, impreciziilor şi ezitărilor ce l-au caracterizat, în ciuda cotei de credibilitate scăzute la care a ajuns - în primul rând pentru faptul că, în opinia mea, poziţiile de premier şi de preşedinte al PDL este categoric indicat să rămână cuplate. Separarea lor, în acest moment, ar însemna o fractură păguboasă pentru formaţiunea aflată la putere, un semn major de slăbiciune asumat gratuit.

Punctual, înlocuirea lui Emil Boc din fruntea PDL este echivalentă cu o rupere vizibilă a partidului de Guvern. Ar putea coborî gradul de încredere al parlamentarilor şi al organizaţiilor teritoriale în activitatea Executivului poate chiar mai jos decât punctul minim critic, ceea ce ar fi fatal! Totodată, învestirea ulterioară a unui nou premier este echivalentă cu o rupere vizibilă a Guvernului de partid. Ar fi o soluţie iraţională a dublei măsuri, o amendare stranie a ceea ce, iniţial, Convenţia din 14 mai ar aproba automat. În ultimă instanţă, din perspectiva intereselor strategice ale PDL, Emil Boc nici nu poate rămâne, deopotrivă, şi fără şefia partidului şi fără funcţia de prim-ministru. Dacă a rezistat şi într-o parte şi în cealaltă până azi, acum, când democrat-liberalii au depăşit momentul de minim în sondaje şi când România a trecut relativ stabilă de apogeul crizei, debarcarea sa din ambele funcţii pe care le exercită ar fi contraindicată, nedreaptă şi nerealistă.

Să privim, totuşi, în final, puţin şi către alternativele existente. Pentru şefia PDL, o variantă de luat în discuţie ar fi Vasile Blaga, un politician cu certe calităţi de organizator, dar, în acelaşi timp, un activist obosit (parlamentar din 1990), lipsit de carismă, cu o înfrângere electorală notabilă la activ (la Primăria Bucureşti, în 2008, contra lui Sorin Oprescu), cu care PSD-ul şi PNL-ul, plus televiziunile apropiate lor, au devenit neobişnuit de amabile. Ar duce către o fundătură! Premierul tehnocrat este, teoretic, soluţia într-o criză politică acută (ceea ce nu e cazul în România de azi), şi nu un salvator miraculos de avarie. Oricare ar fi numele său, economia ţării nu va face progrese spectaculoase de îndată ce îşi va începe mandatul. Mai multe însă despre soluţii şi provocări strategice pentru PDL, şi după Convenţia de la finele săptămânii...