Câteva umile sugestii pentru Mircea Burlacu şi alţi lideri de sindicat

Marţi seara, pe postul CTV, la emisiunea „Subiectul Zilei", într-o dezbatere despre noul Cod al Muncii, realizatorul Anamaria Funda i-a avut ca invitaţi pe Daniel Citirigă, asistent universitar la Facultatea de Istorie, Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale a Universităţii „Ovidius", şi pe Mircea Burlacu, secretar general al Federaţiei Naţionale a Sindicatelor Portuare. Din nefericire, în cadrul discuţiilor, prestaţia lui Mircea Burlacu a fost deplorabilă. Câteva lămuriri punctuale şi apoi câteva precizări de fond:

Ca şi Vasile Marica, Marius Nistor sau alte personaje de acest gen, Mircea Burlacu trăieşte cu falsa iluzie că e de datoria unui lider sindical să exerseze permanent nemulţumirea incurabilă, discursul acid şi încruntarea profundă. De asemenea, acesta transformă cunoaşterea amănunţită a textului noului Cod al Muncii într-o virtute supremă şi suficientă şi nu ezită să îşi pună exagerat în lumină superioritatea pe acest subiect în raport cu colegii de platou. Depozitar al verdictelor absolute pe probleme de legislaţia muncii, tehnician încercat al chichiţelor juridice inventate de guvern în defavoarea muncitorului de rând, Mircea Burlacu respinge energic discuţiile „pe principii", preferând analiza aplicată. Când i se solicită, în schimb, un verdict asupra legii în ansamblu, răspunsul său este decuplat de oricare sistem de referinţă al realităţii: „Angajaţii sunt transformaţi în nişte sclavi!"; „Această lege e Apocalipsa pe Pământ!".

Conştient şi de faptul că recentul cod elaborat de către Guvern e cel puţin perfectibil şi de posibilele bune intenţii ale lui Mircea Burlacu, nu pot să nu îmi imaginez, totuşi, că este aproape imposibil să negociezi cu cineva care formulează gratuit, ca bază de discuţie, asemenea evaluări halucinante. Profilul liderului sindical din România, invariabil critic la adresa Executivului, invariabil tunând şi fulgerând, invariabil ameninţând cu greva, este o opţiune ineficientă. Pentru ca revendicările lor să găsească mai adesea ecou, Mircea Burlacu şi alţii ca el ar trebui să practice cu ceva mai multă inspiraţie şi decenţă dialogul, schimbul de idei, chiar şi „pe principii". Până la urmă, cultura dialogului ar trebui, teoretic, să definească un om care face legătura între muncitorul de rând, cu nevoile şi solicitările sale, şi autorităţi. Mai mult, pentru ca simplii membri de sindicat să înţeleagă ceva din încruntările lor şi, eventual, să se mobilizeze eficient când e cazul, Mircea Burlacu şi alţii ca el ar putea încerca, din când în când, să mai şi zâmbească.

Nu ştiu dacă şi Mircea Burlacu, dar cu siguranţă alţii ca el mai au de rezolvat şi o acută problemă de credibilitate în faţa celor pe care îi reprezintă. Cei mai proeminenţi lideri de sindicat sunt în funcţie de aproape 20 de ani. Nicio acţiune eşuată pe care au întreprins-o, niciun moment de bilanţ nu i-a determinat să facă un pas înapoi. Uzura lor morală, legăturile lor, uneori evidente, cu mediul politic, cu mediul economic, tăcerea lor suspectă din perioada 2000 - 2004, discrepanţa apreciabilă între statutul lor şi cel al oamenilor pe care afirmă că îi reprezintă au şubrezit drastic capacitatea lor de a convinge, de a impune revendicări, de a mobiliza energii. Astăzi, liderii sindicali, mai vocali, mai ameninţători şi mai aplicaţi ca niciodată, nu mai au forţă nici măcar să dea jos un ministru. Se resemnează doar scoţând simbolic la tablă fie un parlamentar rătăcit al puterii, fie un analist politic rătăcit prin cursul evenimentelor, la o televiziune mai mult sau mai puţin prietenoasă cu el.