Ce facem cu mostenirea ideologica?

Exista doua moduri de a analiza recent incheiatul Congres al PNTCD, in urma caruia Marian Milut a fost desemnat presedintele acestei formatiuni politice.

Prima, cea mai la indemana si, din nefericire, cea mai des utilizata maniera, este prin raportarea restrictiva la istoria recenta a partidului. Automat, PNTCD-ul este redus la imaginea unei formatiuni politice in moarte clinica, vie doar pentru o mana de idealisti a caror motivatie de a se intruni ciclic intr-un cadru organizat este greu de descifrat, o leguma pentru toti ceilalti, care compun de fapt pseudo-normalitatea proiectata zilnic pe ecranele televizoarelor. Intr-o asemenea categorie de comentarii se inscrie, din nefericire, desi nu face referire la tema discutata acum, si unul dintre primele mele editoriale - impardonabila greseala de perceptie mi-o asum cu aceasta ocazie si o pun pe seama ignorantei de care am dat, la momentul respectiv, dovada. Revenind, am observat impreuna cum aceasta maniera superficiala de tratare a evenimentului a nascut in timp direct enunturi de genul "La Congresul PNTCD, Calin Popescu Tariceanu l-a comparat pe presedintele Traian Basescu cu omologul sau din Belarus" sau "Ludovic Orban si Crin Antonescu si-au criticat colegii de coalitie... la intrunirea taranistilor" sau "Prezent la eveniment, ministrul Apararii Nationale, Sorin Frunzaverde..." - toate amplificand indirect conflictul dintre Palate si dintre reprezentantii celor doua componente principale care exercita puterea executiva. Pus oarecum accidental in relatie cu "balonul de sapun" intitulat aproape apocaliptic "Criza fara precedent in alianta", evenimentul in urma caruia a fost configurata noua conducere a PNTCD s-a transformat automat intr-un fel intrunire a unei scoli de vara, pusa la cale de organizatia de tineret a unui partid mai potent, care si-a permis sa invite la lucrari si o parte dintre personalitatile mai importante ale vietii politice actuale. Cam acestea ar fi toate semnificatiile ce pot fi stoarse in urma unei analize superficiale a Congresului PNTCD. Exista insa, asa cum am spus mai sus, cel putin la nivel teoretic, si o a doua optiune pe care analistul politic "X", la fel de trecator in lumea asta ca tot ceea ce il inconjoara, o poate imbratisa in cazul dat - raportarea la tot ceea ce a reprezentat de-a lungul timpului partidul condus acum de Marian Milut. Un astfel de exercitiu ar fi, in primul rand, nu o favoare facuta indirect taranistilor, ci conditia esentiala a unei judecati obiective de valoare privitoare la PNTCD, in ansamblul sau. Cei care ignora mostenirea istorica si ideologica a partidului condus in trecut de Maniu si de Mihalache, cu origini chiar in Partidul National Roman din Transilvania, tratandu-l astazi doar ca pe formatiune politica insignifianta, doar ca pe o relicva a unui "mare disparut" fac o crasa eroare. Un PNTCD care a rezistat 40 de ani exilului, odioaselor umilinte si torturi fizice si psihice inchipuite de comunismul autohton este greu de doborat de esecul subiectiv al unei guvernari, de opt ani petrecuti in spatiul extra-parlamentar, de o scurta criza de identitate sau de principiul indoielnic al votului irosit. Inainte sa fie partid, PNTCD-ul este o stare, o credinta a unor oameni care au pariat cu pretul vietii lor pe democratie. PNTCD n-a murit, asa ca n-are nevoie nici de o inviere spectaculoasa, dar nici de parafa presupusilor analisti politici pe presupusul sau certificat de deces.