Ce vrei sa te faci cand vei fi mic?

Oricat de comun ar suna, nu incetez sa ma mir de mutatiile genetice care se petrec in apropiatii nostri cand prind un cheag de putere. Uite, de pilda, chiar ziaristi de-ai nostri, care-au devenit, peste noapte, purtatori de tucal pe la vreo institutie publica ori tinatori de tucurel pe la vreun grofulet politic. Fapturi care ieri iti faceau de rusine breasla, grohaind dupa castronase cu rogodele pe la conferinte de presa, iar azi, ca sa nu-si fractureze falcile, nici nu te mai saluta. Creaturi care, pentru o felie de paine cu mac, ar fi lins sau ar fi scuipat pe oricine. Iar acum, cand si-au infipt balele intr-un ciolan putrezit, se asteapta sa fie mumificati sub palma stapanului si varati, dupa aia, sub o piramida. Aplauze! Aplauzeeee! Un batran imi spusese, candva, ca daca vreau sa vad adevaratul obraz al celui de langa mine trebuie sa astept sa ajunga intr-un post de conducere. Sa ajunga cu mainile pe la niste sertare, sa atinga cu nasul sosetele lui cutare, sa fie mare, adica, puternic si important. Cand eram mic si nervos ca nu cresc intr-o zi cat mi se cuvenea intr-un an, imi imaginam ca mari sunt cele ce fac sa creasca totul in jur. Mare era soarele, pentru ca razele sale incoronau intreaga natura. Mare era cel care apucase torta sa ne scoata afara din pesteri, sa ne arate luminile lumii. Mare era titanul care, inaltandu-se din tarana, ne ridicase pe umerii lui sa vedem mai departe ca dansul. Cand ma intrebau ce-as vrea sa ma fac cand voi deveni mare, doream sa ma fac ca soarele si ca ceilalti voievozi luminosi ai cerului si pamantului. Habar n-aveam, pe atunci, ca omul, cand creste, se micsoreaza. Ca el creste micsorandu-i pe ceilalti din jur. Si nu pentru-a revarsa peste ei din lumina sa, ci pentru-a se polei pe sine cu razele lor. Gresiti, dragi parinti si bunici, cand ii intrebati pe cei mici ce se vor face cand vor fi mari. Intrebati-i, mai bine, ce vor fi cand s-or face mici. Invatati-i ca, in poezelele pe care-i puneti sa le recite, nu iubirea de inalt, de frumos si de semeni trebuie sa o caute, ci vreun ciolan caldicel in administratia lumii. Spuneti-le adevarul, nu-i mai chinuiti. Invatati-i de mici sa devina mai mici. Sa recunoasca nimicnicia de tineri, sa o salute cu respect cand o intalnesc, sa-i inchine ode si adanci reverente. Sa nu se-mpiedice ca prostii cand dau nasul cu ea. Sa nu se mire, ca mine, cand vad mutatii genetice. Micimea e o sectiune de aur a umanitatii, o chintesenta, nu o exceptie, nu o aberatie. Mi-am amintit asta intr-o dimineata revoltator de frumoasa, la Eforie. Un amic mi se plansese de niste necazuri pe care le avea de aproape un an cu conducerea de la Eforie SA. Nu se poate, mi-am spus, pentru ca stiam foarte bine persoana din conducere, care n-ar fi dat nici macar cu insecticid pe-un gandac. Ne cunoscusem cu multi ani in urma, pe cand lucrasem pentru Eforie SA (printre altele, le desenasem si actuala sigla), iar ea era "mica" si inca visa sa se faca mare. Si cum visul i se implinise si ajunse director iar eu "nimerii" sa lucrez in presa, aveam toate motivele sa cred ca opinia sa ar fi adus mai multa lumina peste jalba amicului. Cand colo, cunostinta, care devenise Persoana, nu era de gasit: nici la telefonul mobil, nici la cel de la sediu. Avand in vedere "si circumstantele", m-am deplasat de cateva ori si la sediu. De fiecare data, un portar flausat ma tintui la intrare, invarti telefonul din hol dupa care-mi comunica, intepat, ca Persoana nu e in cladire. Probabil ca Persoana obisnuia sa iasa pe geam daca portarul nu stia niciodata cand mai e in cladire. In cele din urma, cainele din ziarist il invinse pe om si ceru sa vorbeasca cu directorul general. La urma urmei, nu poti sa umbli o luna de zile dupa o informatie care nici nu e cine stie ce subiect de presa. Vai, dar cum sa vorbiti cu directorul general, se schimonosi portarul, care nu discuta, de regula, decat de la redactor-sef in sus. Dupa ce, in fine, se osteni sa telefoneze, imi comunica, sec, ca directorul general este intr-o sedinta. L-am inoportunat cu alta intrebare, dornic sa stiu cand pot intalni pe cineva din conducere. Cu alt suprem efort muscular, apuca telefonul si-mi permise, in fine, sa vorbesc cu ...o secretara. Ca si secretarele plutesc in straturi rarefiate si nu trateaza, probabil, decat de la redactor-sef in plus. Asa ca, la o distanta de cativa metri, nu putea sa-mi vorbeasca decat prin telefon. Oricum, parea sa stie mai bine ca mine despre ce este vorba, caci, desi nu ma intrebase nimeni nimic, era convinsa ca eu aveam treaba, de fapt, cu directorul juridic al firmei. Care insa era, evident, ocupat. Bine, daca tineam musai, puteam sa-mi fac, ziua urmatoare, o programare telefonica pentru audienta. Am scos, pana la urma, vitelul din fata portii, l-am scos si din fabula si l-am trimis acasa. Ca, pana la urma, aflase destul. N-am sa-mi chestionez niciodata odrasla ce vrea sa fie cand va fi mare. Sa se faca ce vrea: miner, lacatus, sofer, rocker, poet sau amiba. Atat am sa-ncerc, sa-l opresc sa se faca bou. Sau mai bou decat l-a facut natura.