Celor ce ne-au dat nume...

Conflictul dintre generatii va fi mereu de actualitate. Adolescenti sau de varste inaintate, mereu ne vom gasi in situatia de a ne ciondani cu cei mai in varsta decat noi.

Probabil ca este normal si ca experienta de viata, dar si schimbarea mentalitatilor si a influentelor de mediu afecteaza indivizii de diverse varste. Mereu vom auzi copiii, de orice varsta, certandu-se cu parintii lor. Pentru ca, la doi sau la 50 de ani, tot copiii parintilor nostri suntem. Relatia ciudata ce imbina dragostea cu ura continua de-a lungul vietii, pana ce unul dintre cei doi actori ai scenei familiale se duce in alta lume. Apoi urmeaza regretele... Banuiesc ca nu exista parinte care sa nu-si certe copilul din motive absurde si negandite, asa cum nu s-a inventat progenitura care sa nu faca o boacana de-a lungul existentei sale. Si prea rare sunt situatiile in care toate sunt bune si frumoase intre parinti si cei carora le-au dat viata. Intr-adevar, darul existentei pe acest pamant l-am primit de la cei doi care si-au pus sentimentele si genele la bataie pentru a ne procrea. Evident, in functie de situatie contextul si motivele difera insa, certurile intre cei care au dat si cei care au primit viata par a avea aceeasi sursa. "Nu ma intelege, nu ma lasa sa ies, are conceptii invechite, nu ma lasa sa-mi exprim personalitatea si propriile opinii, ma vede mereu un copil!". De cate ori v-ati surprins spunand aceste lucruri? De cate ori ne-am plans ca nu suntem intelesi si ca "despotii" de acasa ar trebui supusi la zeci de cazne inventate de mintea invadata de hormonii adolescentei? Probabil ca pacatul cel mai mare al relatiei parinte-copil este uitarea. Cei care ne-au dat viata par a-si nu mai aduce aminte ca au fost si ei in situatia noastra. Spiritul rebel si nevoia de independenta probabil ca se atenueaza odata cu varsta, insa, neintelegerea progeniturilor vine, cu siguranta si din dorinta de a uita, din neacceptarea maturizarii si a independentei celui caruia i-ai dat viata. Noi, cei care nu acceptam nicio opreliste, nu vrem sa vedem ca poate au si ei dreptate. Pacatul se produce de ambele parti. Credem ca le stim pe toate, ca nimic nu ne poate atinge si ca nimic din ceea ce ei ne spun nu ne ajuta in vreun fel. Ei, aflati in situatia disperata de a-si vedea copilul putand face orice, de a vedea un individ care nu mai este dependent de cel care l-a indrumat in primii pasi in viata, se agata si de ultima urma de slabiciune pe care o gasesc. Neaga in orice fel ca persoana din fata lor s-a debarasat de ideile si de pacatele inconstiente ale copilariei. De-a lungul vietii de certam, nu ne vorbim si avem momente cand ne uram teribil cu parintii nostri insa, in clipele de singuratate si de sinceritate, gandurile ne duc mereu catre ei. Pentru ca intotdeauna vor fi alaturi de noi, pentru ca problemele ni le vom rezolva cu ajutorul lor si pentru ca vom avea mereu pe umarul cui plange. Si pentru ca, fie ca acceptam sau nu, ar trebui sa avem puterea sa intelegem ca pana la urma sunt cele mai importante persoane din viata unui om. Sunt ei... cei ce ne-au dat nume.