Cine are bilet, sa-l ridice deasupra capului

Au trecut si Floriile. Chiar daca natura a percutat mai tarziu si abia de a scos vreo trei muguri festivi prin copaci. Si aia treziti cu forta, parca le-a bagat primavara lanterna in ochi: "tu si tu, la raport fuga mars!". Si aia, ce sa faca, au iesit la inspectie, care-n izmene, care cu ochii carpiti, sa-i vada poporul, sa se bucure, sa se linisteasca: "uite, bre, ca primavara e inca la locul ei, functioneaza. N-a dat faliment, nu s-a privatizat, nu s-a lasat deturnata in Elvetia, nici n-a sters-o in Israel". Ca daca nici in primavara n-ar mai avea incredere, i-ar mai ramane doar biserica si armata. Si alea asa, mai mult de sanchi, sa aiba si el ceva, sa se vada ca nu-i chiar asa de lipit, de uscat la organul increzator. Daca-l intrebi, se codeste, calculeaza cat ar putea sa-l mai coste si increderea asta, dar cu primavara e altceva. Primavara, intai de toate, e moca. Nu se stie cat va mai dura asta, insa deocamdata e bine. Cat nu tipa dupa mancare, nu-i da in cap si nu-i baga mana in buzunar, e buna primavara. Daca ar putea, ar aduna-o de pe strazi si ar pune-o departe, in boxa, in pod sau garaj: nu se stie niciodata la ce i-ar putea folosi. Deci au trecut cu bine si Floriile, am sarbatorit strasnic, cu catel, cu paracliser: hai noroc, Florinele! Sa fii iubit, Viorele! Viorico, sa fii fericita! Sa ne traiesti, Zambilico! Sa ne traim cu totii. Sa fim cu totii iubiti. Si sa iubim gratis, daca se poate. Dragostea, increderea noastra sa nu ne coste nimic. S-avem parte de fericire, viata lunga si bani multi in punga. Sa nu ne-ajunga pungile de cati bani or sa fie, incat sa mai punem din ei si-n pungile de sub ochi. Dar, daca se poate, sa nu dam din ei nimanui, niciodata. Sa-i tinem strans langa pieptulet, sa creasca intr-o zi cat altii intr-un an. Dupa 60 de zile sa ne ia ei in brate, sa ne tina la piept si sa ne alapteze. Poate va intrebati de ce delirez in halul asta. N-am, la urma urmei, nimic cu Floriile. Delirul a fost cu o seara in urma. Cand in oras a fost un mare concert rock. Publicul impartit, evident, in doua mari cete: platitori si neplatitori. Neplatitorii, la randul lor, faceau alte doua cete: unii care-aveau mare incredere in muzica rock, dar n-aveau cu ce sa-si plateasca biletul, iar altii care, desi ar fi putut sa sponsorizeze intregul concert, isi lasasera acasa increderea, sa mai creasca, si isi anuntasera pilele ca pohtesc invitatii. Am fost uluit (pentru a cata oara?) sa aflu ca cei mai ahtiati dupa invitatii erau oameni care pana si in batista, dupa ce sufla, in loc de muci gasesc milioane de lei. Grofi, neveste si odrasle de grofi, mari patroni, politruci si alti stalpi nesarati ai societatii, caciulindu-se prin telefoane dupa invitatii la spectacolul rock. Ailalti, care n-aveau cu ce, faceau macar cheta, vindeau o geaca, faceau trotuarul. Insa pentru cei care iesisera din uter in jeep, cu mobilul in bot, pe post de suzeta, chiar si sa dea telefon e o cazna cumplita. Asa ca tot pilele si-au tocit pingelele si impulsurile, sa le duca tucalul cu invitatii la nas. Nu pentru ca "n-au cu ce" s-au codit sa plateasca. Dar aici e in joc conditia unei clase puternice, respectabile: acolo increderea e letala, dragostea e periculoasa, pasiunea - o otrava a maselor. Nimic, acolo, nu se plateste. Totul e gratis, totul li se cuvine. Uitati-va cu atentie in jur, cand mergeti la teatru, la opera, la balet. Cei mai spoiti, cei mai fandositi, cei mai tepeni si mai alintati spectatori sunt aia care nu si-au platit biletul. Care n-au dat nici o para, niciodata, pentru increderea, dragostea, pasiunile lor. Oameni care n-au cumparat niciodata vreo carte de la librarie, pentru ca li se pare firesc sa primeasca volumele moca, la lansari, cu autografe in care tot autorii se screm sa-i asigure de admiratia lor. Oameni care n-au cumparat niciodata un tablou autentic, o lucrare de arta adevarata si pentru care-a tine in casoaia lor o lucrare e o reclama care-l indatoreaza enorm pe artist. Cand n-o primesc moca, sau nu se tiganesc pentru o suta de mii, isi orneaza casoaia cu fotocopii, reproduceri si ordinarii a caror rama e mai scumpa decat continutul. Nu pentru ca n-au bani, sunt atat de saraci. Ci pentru ca n-au avut niciodata incredere, dragoste, pasiune pentru ceva. Chiar n-au cu ce! Partea comica, la concertul cu pricina, a fost ca toti alienatii aia care intrasera cu speracluri si cu invitatii au facut taraboi ca nu aveau locuri! Ca un facut, chiar dupa tiganeala asta, dramaturgul Stefan Caraman imi trimise un "demo" cu ultima piesa la care lucreaza. Un monolog. Un orgasm, inca din primele randuri, cand personajul discuta cu publicul: ".acum ati venit la teatru. (rade). chiar, ati venit la teatru? (rade tot mai mult) e o idee buna, asta, sa vii la teatru. dar de ce? trebuie sa existe si o motivatie. ce v-a facut sa veniti in seara asta la teatru? unii ati primit invitatii. inteleg, snobism, interes. dar cei care ati cumparat bilete. cine are bilet, va rog ridicati-l deasupra capului. va rog. ia sa vad. (verifica biletele celor care fac gestul) aha!. da, da, da. (...) imi pot inchipui cum e. toata ziua te gandesti, "o, deseara e spectacol, trebuie neaparat sa merg, e una care recita un monolog sau cam asa ceva. una cam sarita care vorbeste despre viata ei. la teatru. trebuie s-o vad si pe asta". suna bine nu?. e ca si cum te-ai uita pe fereastra. la blocul vecin. un geam luminat si dincolo de el o dameta care se dezbraca. ea se preface ca nu stie ca perdeaua e stransa. tu te prefaci ca admiri luna. complicitatea aceea. sexualitatea reprimata. nu conteaza cat de pervers, numai sa nu te implice. sa fie curat, scurt si fara memorie.".