Comunitarul

Trebuie sa recunoastem ca prietenul nostru cel mai bun, gratulat, odinioara, cu apelativul de "maidanez", isi merita pe deplin avansarea la rangul de "comunitar": s-a integrat, a ajuns un baiat de lume. Cati dintre noi n-au fost cat pe ce sa isi fractureze maxilarul de uimire, vazand cate un patruped simpatic care asteapta, disciplinat, pe trotuar, pana ce culoarea semaforului se face verde, pentru a traversa strada. Sunt greu de masurat toate mutatiile genetice pe care le-a provocat umanitatea, in expansiunea sa, dar cainii strazii sunt, probabil, fiintele care s-au adaptat cel mai bine vecinatatii noastre. Au luat de la noi si bune si rele, adica, vorba aia, au furat meserie. Din punct de vedere al diversitatii de caractere, ai spune ca se umanizeaza pe zi ce trece: fie ca sunt credinciosi, parsivi, lenesi, lingusitori, hoti, scandalagii, perfizi, smecheri sau simple jigodii, ei sunt oglinda pe care strada ne-o arunca zilnic in ochi, obligandu-ne sa ne privim in ea. Ne este destul de greu sa acceptam ca ei sunt un produs al nostru, o extensie insolita a valorilor noastre alienante. Dar, cu toata dementa cotidianului, nu credeam ca, pe scara evolutiei speciei canine, unele specii sa urce atat de sus incat sa nu se mai poata deplasa decat cu autobuzul: in Bucuresti, in cartierul Titan, un caine urca, aproape zilnic, in masina 311. Nu e pretentios, dar e constiincios: merge o singura statie, dupa care coboara printre picioarele calatorilor, incet, sa nu se sfarame. Are, el, o treaba urgenta, ceva serios de rezolvat, ca altfel ar merge pe jos. Poate-l asteapta vreo mandra mai infumurata, care vrea, musai, cavaler cu masina. Ori, poate, prietenul nostru are de traversat o zona mai dificila, cu dulai de dulai si catele de catele. Sau, pur si simplu, s-a integrat atat de bine in societatea oamenilor incat i se pare firesc sa se bucure de toate facilitatile "comunitare": ca doar nu mai e maidanez! Localnicii s-au obisnuit repede cu el, incat nimeni nu se mai mira cand il intalneste pe traseu: la urma urmei, inca o aberatie a tranzitiei, poate cea mai inofensiva dintre toate. Ii induioseaza, chiar, indarjirea cu care, in momentele de varf, cotarla isi croieste loc printre cei care se imbulzesc sa urce. Chiar si atunci cand oamenii calatoresc pe scara, agatati de curelele si portofelele celor din fata, el reuseste sa se strecoare. Cand autobuzul e gol, se protapeste, mandru, in mijlocul masinii, asteptand, incantat, sa ajunga la destinatie. Daca ar merge mai mult de o statie, poate c-ar incerca sa puna gheara si pe un loc. Si daca, atunci, ar fi nevoit sa isi ceara drepturile cu voce tare, probabil ca lumea s-ar obisnui si cu asta: atatia oameni vorbesc si se comporta caineste, macar unul sa le intoarca serviciul.