Editorial Copilăria, „mutilată” de o toană a modei

Vacanţa de vară a început şi e timpul ca scările de bloc şi grădinile bunicilor să fie transformate în adevărate terenuri ale imaginaţiei de către copii. Mă aştept să aud zgomotul pietrelor aruncate şi râsetele specifice vârstei inocenţei. Să aud chicoteli de la „Ţară, ţară vrem ostaşi” şi plânsete de la juliturile genunchilor. Mă aştept să văd copii care aleargă, descoperă, cad, se murdăresc, se ridică, se joacă, râd, sar şi îşi trăiesc... copilăria.
 
De fapt, mă aşteptam. Acum este linişte. Multă linişte pe scările de bloc. Copiii de astăzi s-au ascuns în camere închise, cu o tastatură sau o consolă în braţe, cu ochii ţintiţi în monitoare şi tablete, cu picioarele amorţite. Stau în camere cu aer condiţionat, captivi în distracţiile oferite de tehnologie sub cele mai diverse nume şi sub cele mai neaşteptate forme.
 
Comunicarea şi prietenia copiilor este redusă la butoane şi la cuvinte scrise ciudat. De unde evoluţia asta? De nicăieri, dintr-o toană a modei, din întâmplare, din necesitate? Aş spune că dintr-o toană a modei, din necesitatea... părinţilor. Din cauza timpului care se scurge în favoarea serviciului, a ratelor de la bancă ce se cer plătite. Supravegheaţi de bunici sau de oameni necalificaţi, micuţii de astăzi îşi petrec o mare parte din zi în faţa desenelor animate şi a jocurilor video.
 
Copiii sunt înzestraţi cu simţuri pe care le pot folosi la multe, să vadă şi să audă, să privească şi să asculte. Să vadă alţi copii, nu mall-ul, nu tableta, să audă râsete, nu discuţii sub nasul părinţilor care îşi beau cafeaua, să privească norii, nu jucăriile care reprezintă personajele lor preferate din desenele animate, precum „Ben 10” sau „Hannah Montana”. Să asculte sunetul paşilor lor pe cărarea prăfuită, nu sunetul butoanelor pe tastatură. Copilăria e afară, nu într-un fotoliu relaxant.