Criza, concept antitetic

„Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate apărea pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progrese. Fără criză nu există duel, fără duel, viaţa este o rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare", era viziunea plastică a lui Albert Einstein despre criză, exprimată, undeva în 1900, la nivel conceptual.

Un secol şi câţiva ani mai târziu, viziunea prevestitoare a devenit realitate, însă, imaginea crizei, la nivel pragmatic, transformă gândurile lui Einstein într-un paradox. Numai binecuvântat nu se prezintă contextul actual al României, din niciun punct de vedere. Progresul îşi face simţită prezenţa, din plin, numai că în forma antonimică. Viaţa este o agonie lentă, însă tocmai „datorită" recesiunii. Criza economico-politico-socialo-culturală ce a pus stăpânire pe români începând cu anul 2007 pare că nu se mai termină, din contră, devine din ce în ce mai sinistră şi se metamorfozează într-un câmp de luptă, în care românii sunt scindaţi în învingători şi perdanţi. Folosind un oximoron, învingătorii devin infractori, iar perdanţii devin victime ale acestora. Extrapolând însă, concluzia e tristă - românii devin victime sigure ale crizei...

Potrivit cugetărilor lui Einstein, explicaţia rezidă în următoarea idee: „Creativitatea se naşte din necesitate, precum şi ziua se naşte din noapte. În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. „Gânditorul a surprins perfect realitatea actuală, însă dintr-un unghi de vedere ce poate fi interpretat ca ironie. Creativitatea de care vorbeşte a căpătat valenţe malefice. Oamenii au ieşit la drumul mare. Au ajuns să îşi rişte libertatea pentru te miri ce. Minorii, pensionarii, studenţii, angajaţii la bănci sau cabinete medicale, apartenenţi ai tuturor categoriilor sociale şi de vârstă, s-au reprofilat pe săvârşirea de fracţiuni. Situaţia a devenit tragi-comică cu valenţe de sadism. Te fereşti pe stradă de indivizi cu aspect dubios, gândindu-te că au intenţii necurate şi ajungi să-şi dea în cap un copil de liceu sau vecinul de bloc. Invenţiile, descoperirile şi marile strategii au devenit, într-adevăr, principalele preocupări ale românilor pe perioada recesiunii, însă se raportează la cum să spargi o bancă sau să-ţi căsăpeşti vecinul de scară, după ce l-ai pândit în prealabil de după perdea şi ai văzut în ce şosetă îşi ţine ascuns bugetul de austeritate. Dacă frica de autorităţi, care, făcând o paranteză, de multe ori se transformă în victime ale infractorilor, lipseşte cu desăvârşire, lucrurile stau atât de rău, iar oamenii sunt atât de disperaţi, încât acum nu mai există nici frică de Dumnezeu. Până şi studenţii la Teologie şi-au pus mâinile la urechi să nu mai audă „chemarea divină" şi au ajuns să plănuiască în detaliu şi să execute jafuri din casele prietenilor. Foamea, în sensul bivalent al cuvântului, îi transformă pe oameni în infractori în stare să dea în cap pentru o pâine. De la simple furturi, până la tâlhării şi jafuri armate, românii îşi exercită din plin valenţele creative, tocmai din necesitatea de a avea ce pune pe masă.

Motivaţia sau, mai bine spus, circumstanţele atenuante ale cetăţenilor transformaţi peste noapte în infractori, spunea Einstein, îşi găseşte originea în următoarea idee: „Cine depăşeşte criza se depăşeşte pe sine însuşi, fără a rămâne «depăşit». Cine atribuie crizei eşecul îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele decât soluţiile. Adevărata criză este criza incompetenţei". Sub aspect satiric, filosofia lui Einstein se implementează în aceea că, pentru a nu pica în derizoriu, românii îşi exercită, din plin, talentul în săvârşirea de infracţiuni, „depăşindu-se" unul pe altul în dosare penale.

Situaţia durează, deja, de trei ani, iar finalitatea procesului de degradare - înceată, dar sigură - este învăluită în incertitudine. Problemele apar din toate părţile, însă soluţiile se lasă aşteptate. Venind parcă în întâmpinarea a ceea ce se întâmplă la o distanţă temporală de mai bine de un secol, geniul lui Einstein propune următoarea soluţie salvatoare: „Dacă vorbim de criză, o promovăm, iar tăcerea este o exaltare a conformismului. În loc de toate acestea, mai bine să muncim. Să terminăm odată cu singura criză ameninţătoare: tragedia de a nu dori să luptăm pentru a o depăşi".