Cultura de almanah

Pentru a-si exprima cat mai economic dispretul fata de formele de ratare cele mai comune, tata isi construise o colectie de expresii fine si veninoase, din care se ostenea, apoi, doar s-o aplice pe cea potrivita. Daca erai, de pilda, una dintre acele figurine gonflabile care obisnuiau sa-si spoiasca prezenta cu citate, spirite si altfel de aluzii la propriul nivel de intelectualitate, tata iti mirosea imediat impostura si-o tintuia din doua cuvinte: "cultura de almanah". Desi azi pare greu de crezut, intelectualitatea se bucura, in trecut, de oarecare respect, dus adesea la cote aproape mistice. Sa-ti pice odrasla la facultate era la fel de dramatic cum azi e sa-ti cada un etaj de la vila. O vitrina garnisita cu tomuri, alaturi de un congelator burdusit cu carne si un sifonier tapetat cu kentane, constituia proba zdrobitoare ca escaladezi un everest social. Asa se face ca, in unele medii, lectura parea sa se bucure de oarecare respect, iar a croseta o tacla cu aluzii intelectuale era un semn de noblete, ca si cum ti-ai fi scris in frunte "conte", "marchiz" sau "ducesa". Dupa unii, acest neobisnuit apetit de lectura ar fi fost exaltarea unei forme de evaziune din spatiul concentrationar. Observatie, probabil, corecta. Dar, pe langa geniul evaziunii, risipit intre gainarii si bisnite colosale, romanul are si-un simt deosebit pentru forme, apreciindu-le mai ales pe acelea aflate in stare pura, adica separate de fond. Dezvoltarea abrupta a lumii urbane l-a ajutat sa-si perfectioneze tehnica, sa stapaneasca arta suprafetei, a coruperii prin impresie. Iar daca situatia cere si fond, il suplineste cu succes prin aluzii. Aluzia e o tehnica de coruptie avansata, o anexare orala de teritorii, o ocazie-n plus de a-ti complexa anturajul. Iar daca un raft mai mare de carti te facea sa te simti cu o treapta mai grof, nu urcai cu nimic caznindu-te sa-l citesti. Trebuia doar sa ai harul rasfoirii. Daca nu, o intreaga industrie rezumativa lucra pentru tine, oferindu-ti culegeri de citate celebre, adaptari insolite si ghidulete practice, biografii de buzunar si teorii romantate. Dar nimic din toate acestea nu putea egala almanahurile. In almanahuri gaseai tot ce-ti trebuie pentru o spoiala intelectuala rapida. Pescuiai doua, trei citate celebre si, la momentul "oportunist", vorba lui Sorescu, le tinteai unde trebuie. Nu trebuia sa-l citesti pe Preda, dupa ce te spetisesi sa-i procuri cartile pe sub mana: era suficient sa remarci, ici si colo, ca "daca dragoste nu e, nimic nu e", ori ca "timpul nu mai are rabdare" si-nsemna ca l-ai inghitit intreg, ca pe-o aspirina. Nu era casa "buna" in care sa nu gasesti celebrul cartoi al lui George Calinescu. Caramida spirituala trona cu mandrie in mijlocul casei, fara sa strige ca nu i-a dezlipit nimeni paginile. In schimb, in majoritatea caselor unde cartile-caramizi erau tencuite-n vitrina, gaseai sumedenie de almanahuri ferfenitite metodic. In aparenta, cartea si almanahul sunt specii imposibil de incrucisat. Ca eruditul si diletantul. Ca soricelul si elefantul. E drept ca, de ceva vreme, nici n-ai avea ce incrucisa. Sunt cativa ani de cand nu mai apar almanahuri. Sunt cativa ani de cand umbra lui Ovidius la Tomis nu mai bantuie prin librarii. Pentru ca nici librarii nu mai sunt. Doar cateva pricajite buticuri in care cartile se-ascund, speriate, printre casete audio, truse de carioci si elefantei de plastic. Nu-si mai scrie nimeni pe frunte "duce", "marchiz" sau "ducesa". Elefantul e mort si, pentru ca nici soricelul nu se simte prea bine, ma-ncearca o banuiala, ma-nteapa limba sa spun: daca merge si fara almanah, poate merge si fara cultura! Nu sunt sigur, n-am dat cu parul. Era doar o aluzie. Economica si veninoasa.