Dincolo de grilaj

Recent, un prieten din capitala mi-a propus sa lucram la editarea unei reviste de "cultura urbana", publicatie exclusiv dedicata adolescentilor. Un subiect atat de sensibil promitea, desigur, multe discutii abrupte, asa ca veni pana aici, ca sa ne usuram sarcina. Dupa cateva ore aveam vreo paispe reviste distincte, fara sa stim daca merita, totusi, sa ne inhamam la vreuna de ele: largisem zoom-ul in asemenea hal incat ne aflam, acum, mai departe decat ajunsesem prin telefon. Ne-am despartit cu usoara amaraciune, promitandu-ne sa ne ocupam fiecare de hornul propriului acoperis pana la urmatoarea intalnire. In ce ma priveste m-am caznit, inainte de toate, sa ignor toate "cuceririle" mele recente, sa ma intorc in timp, la anii aceia, sa-mi amintesc cum imi fumega hornul pe-atunci. Si asta asa, mai mult ca o chestie de atmosfera, ca vedere din aerostat ce n-avea, oricum, sa ma duca la vreo concluzie: inainte de alte chestiuni de continut sau structura, ma interesa sa verific cum ar interactiona mandretea mea de ego de-acum cu celalalt Eu, ratacit prin liceu. Ma incerca banuiala ca nu m-as fi putut recunoaste, ca cel de atunci ar fi vazut si in mine un allien, doar un Celalalt, anonim, varat la gramada cu alti ilustri straini: profi, sefuleti, dictatori, agresori, imbecili, ratati, smecherasi, atenuati, oportunisti, resemnati, corupti, obositi sau alienati. Pana nu rezolvam aceasta problema interna, "de imagine", n-aveam sa misc nici un deget spre proiectul acela, macar ca sa nu devenin mai stupid decat sunt deja. Cum naiba vedeam lucrurile atunci si de ce nu le-as putea vedea iar asa? Mi-am cotrobait mintea, incercand sa descopar, prin debarale, lucruri si chipuri care-au rezistat pana azi. Ce ciudat! Afli despre tine o multime de detalii, senzationale sau dureroase, iar despre altii doar cheaguri marunte, cioburi ale unor afecte pe care, odata stinse vremurile de dardaiala, le-ai lepadat asa cum abandonezi manusile si fularul dupa ce iarna s-a dus. Simt, azi, o oarecare jena inotand prin anii aceia tulburi. Aveam oasele atat moi incat in orice directie m-as fi dus, oricum m-as fi invartit, ma zgariau toate lucrurile: fireste, apoi zbieram ca din gura de sarpe. Ma scufundam in banca de parca era o transee iar din catedra vedeam doar sarma ghimpata. Ma cafteam cu toate muchiile planetei, in jur vajaiau numai bombe si schije iar profesorii mei, sarmanii, vorbeau inainte despre foneme si fenomene, se ingrijeau de tot felul de chestii maruntele, straine, ca si cum nimic n-ar fi fost mai urgent. Ceva din starea aia de criza, din tirania cu care-mi afirmam prezenta, refuzul sau dorinta, mi-a ramas pana azi. Totusi, cand am intrat in liceu parca intrasem in anul mortii, treceam prin clasa de parca traversam un cavou si-un girofar imi fulgera permanent chipul de parca toate drumurile mele duceau la Urgenta. Nu stiu unde gaseau profii atatea provizii de toleranta: ajunsesem sa dau, intr-un trimestru, tezele pentru doua, ca sa-mi poata fi incheiate mediile. Poate de-aia mi-am permis, uneori, si cate-un mic act de cruzime, ca cel de care mi se-mpiedica, azi, memoria: era inainte de bac si n-aveam, inca, nici o nota la romana. In loc sa ma trosneasca, profa mi-a dat un extemporal din care avea sa-mi brodeasca notele pentru medie. Mai mult, mi-a spus ca am voie sa scriu despre orice acolo. Evident, orice se regasea in programa scolara, dar micul diavol din mine a inchis ochii, coplesit de placere, soptindu-si: "aha, despre orice imi trece prin cap!" Am deschis ochii, m-am uitat prin grilajul ruginit al ferestrei si-am inceput sa scriu cum ma uit prin grilajul ruginit al ferestrei. Si vad un colt oarecare de lume, din lumea aceea mare ca un ocean in care ma voi arunca in curand, desfacandu-mi bratele, stiind ca pot inota unde-mi va fi mie voia. Ca, orice s-ar intampla, voi iesi de acolo, taras, in genunchi sau in salturi de cangur, voi pleca si nu ma voi mai intoarce niciodata, ingropand acolo totul, chiar si pe ea: m-am apucat s-o compatimesc, cu ipocrizie, ca e condamnata sa ramana pe veci profesoara, acolo sau aiurea, tot una, o profa de penitenciar si atat, aveau sa-i treaca sub ochi generatii dupa generatii de evadati pana cand le va pierde sirul, isi va stinge toate elanurile, toate visele, toata energia si se va aseza, cuminte, la rand cu ceilalti obositi, numarand zilele care i-au ramas pana la pensie. Nu m-am putut abtine si-am scris totul dintr-o suflare. N-am inteles niciodata de ce m-a iertat, de unde mi-a scos o medie atat de mare, n-am stiut niciodata ce-a fost in inima ei, daca lovisem intr-adevar un ghem dureros, daca ma absolvise de pacate din suficienta sau din simpatie. Am aflat, apoi, ca s-a interesat de mine, ca ar fi vrut sa mai dea de mine. Din pacate, m-am tinut de cuvant: nu m-am intors niciodata, am sters cat mai repede totul si m-am aruncat inainte. Am vaslit ca bezmeticul unde mi-au vazut ochii, unde-am crezut ca mi-e voia. Poate asta ar trebui sa fac acum: sa ma-ntorc acolo, in spatele acelui grilaj, sa ma asez in transeea acelei banci si sa vad daca lumea care se vede dincolo mai este asa. Daca mai pot vedea, dincolo de grilaj, de orice grilaj, un ocean.