Editorial A început școala. Între bullying și „lasă-i, că sunt copii!“

Toamna se numără bobocii, se numără copilașii proaspăt intrați la școală, în clasa pregătitoare, se numără cei mai mici dintre liceeni, dar și elevii care se cunosc deja și care se bucură să își reîntâlnească prietenii din clasă sau din alte clase.
 
Totuși, toamna se mai numără și cazurile de bullying, cazurile elevilor care pleacă acasă plânși ori chiar mai grav.
 
Toamna se numără și elevii care, încă de la clasele mici, își agresează psihic, uneori și fizic, colegii.
 
Bullying se numește, doar că, adesea, părinții agresorilor preferă să încadreze atitudinea propriului copil (dăunătoare, se înțelege, colegilor-victimă) la capitolul „lasă-i, că sunt copii!“ ori „se joacă și ei“ și altele din aceeași categorie.
 
Firește, categoria aceasta este aplicată doar atunci când copilul așa-zis „bullyingăitor“ agresează, căci lucrurile se schimbă dacă, la rândul său, este agresat. Atunci, părintele copilului agresor nu mai consideră că este o joacă sau că „sunt copii“.
 
Parenting-ul modern ne învață să nu punem etichete (de exemplu, nu ar fi trebuit să scriu copilul „bullyingăitor“ mai sus). Dar, sincer, uneori în spatele acestei recomandări (voit greșit înțelese) se regăsește o întreagă atitudine menită să crească viitori adulți agresori cărora nimeni nu le spune nimic, pe care nimeni nu îi oprește, din teama de a nu le pune etichete și de a nu le crea traume.
 
Dar de traumele copiilor-victimă cine se îngrijește?

 
De etichetele pe care acești copii-victimă le primesc în timpul bullyingului cine să se mai plângă? Etichete pe care le pun chiar copiii agresori.
 
„Sunt doar copii“ ori „se joacă și ei“ chiar nu îmi par scuze valabile atunci când deja se repetă agresiunile (verbale, psihice ori fizice) asupra acelorași victime.
 
Jocul (pe care copilul-agresor îl găsește poate amuzant, găsind plăcere în a umili pe cineva) este o teroare pentru copilul-victimă.
 
Așa că, înainte de a prezenta o scuză de genul acesta, cred că ar fi bine să verificăm cum ne-am simți, ca părinți, dacă, totuși, copilul nostru ar fi cel agresat. Dacă el ar veni plângând acasă, cu hainele rupte, murdare, lovit sau umilit.
 

Ne-ar mai amuza oare un astfel de joc? Făcut de niște elevi care „sunt doar copii“?
 
Dacă răspunsul este „Nu“, atunci acesta este un semn că trebuie să facem ceva, să schimbăm ceva în atitudinea noastră care să ne permită să vedem că, de fapt, copilul-agresor se comportă așa pentru că, la rândul său, suferă dintr-un motiv.
 
Până nu renunțăm la scuze prefabricate în cazurile de bullying, cred cu tărie că nu ne vom putea ajuta propriii copii (mă refer aici la copiii-agresori) să depășească momentul dificil pe care ei îl au și care îi face să fie agresori.
 
Să deschidem larg ochii și urechile sufletului, să ne ascultăm copiii (că sunt victime, că sunt agresori) și în loc să-i întrebăm „ce notă ai luat azi?“ să îi întrebăm cum s-au simțit, ce le-a plăcut din ziua respectivă, ce le-a displăcut, lângă cine au stat și, poate, ce ar schimba sau ce ar păstra din respectiva zi de școală.
 
Citește și
Începe acțiunea de evaluare și monitorizare a răspândirii fenomenului de bullying la mai multe unități de învățământ din Constanța