Editorial Amintiri cu gust de cozonac fierbinte

E martie, e primăvară, e luna mărţişorului, iar Ziua Femeii bate la uşă. În plus, este şi Postul Mare. Prea mult(e) pentru a fi indiferent, pentru a putea ţine în frâu nostalgiile. E luna în care ne despărţim de iarnă şi ne facem timid planuri pentru 1 Mai şi vară, deşi chiar şi Paştele este încă departe.

E luna, dar şi anotimpul în care ne e dor de ele, cumplit de dor, de cele care nu mai sunt, dar de la care am învăţat atât de multe şi cărora le datorăm amintiri nepreţuite, de neşters, chiar dacă se spune că timpul şterge totul. Nu, nu şterge totul, poate doar estompează sau, dimpotrivă, intensifică, hiperbolizând. Aşa cum intensifică mirosul înnebunitor de cozonac - copt pe jar, la cuptorul mare din curte, boltit, din pământ - care înmiresma vecinătățile. Şi care, numai pentru mine, avea formă rotundă (ce bucurie!) pentru că eram mezina familiei. Doamne, şi ce gust! Şi ce arome! Şi ce culori!

Dar asta se întâmpla în Săptămâna Mare, a Paştelui. Până atunci, mai era. Era anotimpul colacilor frământaţi cu osteneală, dar cu drag şi dor de cei de pe „lumea cealaltă“ şi apoi împletiţi cu pricepere, a prescurilor, însemnate cu pistornicul, şi care împreună cu coliva aromată, din grâu ales bob cu bob - dulce, cu nucă şi ornată cu semnul Sfintei Cruci, dis-de-dimineaţă, cu pesmet şi zahăr pudră, „că să nu se lase“ peste noapte - şi cu vinul pus în sticla „pătrată“, transparentă, pentru a pune în valoare rubiniul fără cusur al băuturii, îşi găseau locul în coşul dreptunghiular din nuiele, împodobit cu ştergar, cu care se ducea înainte de revărsarea zorile la Sfânta Biserică, pentru a-i pomeni pe cei adormiţi.

Şi fără să vreau, mă mai gândesc inevitabil, urmând doar legile amintirii şi sfidând cronologiile, la adierile vântului primăvăratic şi capricios, care-mi „învolbura“ paginile caietelor şi ale cărţilor, atunci când voiam să-mi fac temele afară. Şi-mi răsună în minte avertismentul „Ai grijă, să nu răceşti! Hai, treci în casă!“. Şi parcă văd aievea şi trunchiurile văruite în alb ale copacilor, obicei care anunţa apropierea Paştelui.

Iar Paştele însemna mai înainte de toate Floriile, pentru care îmbrăcam haine noi de sărbătoare, deoarece Sfânta Împărtăşanie nu înnoieşte doar pe dinăuntru, şi apoi deniile de o frumuseţe nepământeană, imposibil de redat în cuvinte, pentru care ne pregăteam în tăcere, cu smerenie, dar şi cu o mare bucurie în aşteptarea Luminii Învierii.

Şi pentru că prima duminică din martie a fost dedicată Bunicilor, în Franţa, e drept, şi pentru că Ziua Femeilor de pretutindeni e aproape, profit de ocazie pentru a le ura „La mulţi ani!“ tuturor bunicilor din lume! Iar celor care nu mai sunt, să le fie luminoasă şi veşnică amintirea! Poate nu au ştiut sau poate că s-au ferit să ne spună (prea des) cuvântul „te iubesc“, poate că s-au ferit de vorbe mari, dar au simţit intens, iar gesturile lor de iubire fac ca toate cuvintele din lume să fie... prea mici.