Editorial Cârciuma, ca instituție a comunității

 
După ce că nu sunt deloc dobrogean, mă mai ocup și cu activitatea (cam neserioasă, după unii) de promovare a nobilei licori numite vin. Așa că - în afara faptului că, uneori, ajung ca turist în Constanța și mănânc în restaurantele de-acolo - nimic mă califică să-mi împrăștii părerile despre viața marelui oraș. Dacă decideți să citiți următoarele rânduri, considerați-vă preveniți: o faceți pe riscul vostru!
 
Ce am remarcat cu tristețe încă de acum 12-13 ani este că în Constanța lipsește un centru adevărat: peninsula, adeseori numită "Centrul istoric", nu prea e în centru, ci mai degrabă în afara acestuia. Dacă ai de promovat un eveniment și vrei să împrăștii flyere, de pildă, nu ai un loc unde, pe parcursul a 5-6 zile, să "atingi" o parte semnificativă a localnicilor. În afară de intrările la mall - aceste constructe și construcții care n-au, în afara grămezilor de bani care se vehiculează acolo, nimic special și, mai ales, nimic "specific local".
 
Mai trist, după părerea mea, este că marele oraș nu mai reușește să aibă nici cârciumile de altădată. Unde familiile să obișnuiască să petreacă, unde drumeții să-și potolească foamea și setea (inclusiv de socializare), unde să se traficheze zvonurile și noutățile urbei și unde "bețivanii satului" (spun asta cu duioșie, nicidecum cu dispreț) să-și facă veacul semeți, ca niște "adevărați stâlpi de cafenea". Restaurante există, firește: dar niciunul n-a mai reușit să "spargă bariera numelui" și să devină acea veritabilă instituție a mâncatului și băutului de care orice oraș are nevoie, ca să nu-și piardă o parte din suflet. Cârciumi cu lăutari, cu mâncărici sau sofisticării gastronomice, cu vinișor și voie bună. Locurile unde și bogatul și săracul să se simtă, fie și numai pentru câteva ore, cetățeni ai aceleiași cetăți. Unde spiritul comunitar să fie viu, măcar din când în când. Unde schizofrenia socială și goana după bani să înceteze să-și mai arate chipurile hidoase, lăsând loc vioișiei. Unde stomacurile se se umple și sufletele să se încălzească.
 
Dac-ar fi trăit azi, marii scriitori și artiști care au făcut mândria neamului n-ar fi avut unde să se întâlnească. Așa că, la ceas aniversar, îmi vine să urez Constanței "la cât mai bune cârciumi!" - dar mi-e teamă că nimeni nu m-ar lua în serios. Și poate e păcat.

Autor: Cezar IOAN, vinul.ro