Editorial Ce rămâne după Rio? Suflet, lacrimi şi nopţi nedormite!

România a câştigat, până astăzi, patru medalii la Jocurile Olimpice de la Rio: una de aur, una de argint şi două de bronz. În clasamentul pe medalii, suntem pe locul 35, lider detaşat se menţine SUA, cu nu mai puţin de 26 de medalii de aur. Podiumul este completat de Marea Britanie şi China. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine aceste statistici mă lasă rece. Nu sunt ipocrită, mi-aş fi dorit să aud intonându-se  „Deşteaptă-te române” de infinit mai multe ori, însă trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ. Şi sportivii noştri trăiesc în aceeaşi Românie, unde şi sportul este deficitar, ca de altfel toate domeniile vieţii noastre: educaţie, sănătate, politică, infrastructură... Cum să îndrăznim să cerem mai mult? Toate performanţele realizate la această olimpiadă sunt datorate exclusiv muncii acestor sportivi minunaţi, şi nu statului român, absolut pierdut în spaţiu...
 
Cu ce ajută lotul României demisia lui Petrache din fruntea CSOR, care, oricum, fie vorba între noi, era la final de mandat? Dacă ar rezolva situaţia delicată a sportului românesc o pleiadă de demisii, aş fi prima care i-aş cere să plece şi Elisabetei Lipă, una dintre cele mai bune sportive ale României, însă un manager defectuos al Ministerului Tineretului şi Sportului.
Mult mai îngrijorătoare decât lipsa de performanţă este fuga de responsabilitate a oficialilor. Ei sunt, cu subiect şi predicat, singurii vinovaţi pentru cele întâmplate la olimpiadă.
 
Revenind la Jocurile Olimpice de vară de la Rio, cu siguranţă cel mai mare şoc din delegaţia română a venit de la echipa de handbal şi de gimnastică, unde, prin tradiţie, România câştiga medalii pe bandă rulantă.
Privind la televizor şi apoi coborând în stradă, am realizat, ca mulţi dintre voi, că aceşti sportivi nu au avut nicio vină pentru înfrângerile de la Rio; sportul de performanţă înseamnă, înainte de orice, condiţii de pregătire, care, în toate bazele sportive, cele care au mai rămas în picioare, lipsesc cu desăvârşire.
 
M-am săturat să citesc critici avizate sau mai puţin avizate la adresa sportivilor români. Ei trebuie să creadă mai departe în visul lor, chiar dacă următorii patru ani până la Tokio pot părea o eternitate. Nu peste mult timp începe un drum nou, şi chiar dacă sportivii noştri pleacă având un sac greu în spate pe care-l putem numi Rio, suntem datori să-i susţinem, nu să-i înjurăm!
 
Felicitări pentru voi toţi, fete şi băieţi şi antrenori minunaţi şi, nu în ultimul rând, părinţilor care v-au dus de mici copii de două, trei, patru ori pe săptămână la antrenamente... sute de kilometri săptămânal, la concursuri, celor care v-au descoperit şi şlefuit talentul, celor care şi-au sacrificat o parte din viaţă şi care au crezut în voi de la început! Este atât de greu să susţii un sportiv... o dată pierde, altă dată câştigă. Meritaţi tot respectul pentru emoţia pe care ne-aţi dăruit-o nouă, celor din faţa televizoarelor, la fiecare evoluţie!