Editorial Constanţa, această fabrică de vise expirate

În Constanţa, pensionarii visează de câteva ori pe an pachete cu alimente. Pui, orez, ulei, zahăr...

Pachete oferite de administraţia Mazăre. Pachete pentru a căror distribuire nu s-a găsit, în atâţia ani, o soluţie civilizată, o soluţie mai puţin dureroasă, mai puţin umilitoare. Nu s-a putut găsi sau nu s-a vrut, fapt pentru care bătrânii continuă să stea la coadă ore în şir şi la -5, dar şi la 34 de grade. Totul e filmat, dat exemplu. Vai, Doamne, ce mare gest face primarul, bunul samaritean al tuturor timpurilor! Ce mi se pare şi mai trist e faptul că există şi acum pensionari care trăiesc cu impresia că pachetele respective sunt plătite chiar din buzunarul lui Mazăre.

Tot în Constanţa, oamenii au visat ani de zile o gigacalorie al cărei preţ să nu fie nesimţit, obscen. Au avut fantezii cu un preţ rezonabil. Nimeni, dar nimeni nu a catadicsit să le explice vreodată de ce sunt nevoiţi să plătească sume astronomice pentru agentul termic în sezonul rece. Comunicarea pe acest subiect a fost limitată la comentarii politice: Guvernul Boc a fost şi este şi acum de vină. Băsescu şi numai el a fost de vină. Băsescu X 1.000 = vina eternă. Că în alte oraşe gigacaloria are un preţ decent e altă discuţie, evident, iar bunii samariteni nu-şi pierd vremea cu astfel de nimicuri. Şi ce dacă la alţii se poate!

Îndrăzneţii, fanteziştii, nesimţiţii de constănţeni vor trotuare. Dar nu din acelea de 30 de centimetri lăţime, alea meschine pe care abia dacă are loc o mămică cu un căruţ de bebeluş. Oamenii vor - deja exagerează! - trotuare de un metru lăţime, fără cratere, fără maşini parcate pe ele, de-a lungul şi de-a latul. Da, ştim cu toţii: nu e spaţiu, nu sunt parcări, bla, bla, bla, acelaşi discurs obosit, aceleaşi puncte de vedere puţind a mucegai de ani buni. Nici măcar n-aud vreo aroganţă nouă, vreo nesimţire care să mă scandalizeze. Totul este foarte, doar foarte previzibil.

Aceiaşi constănţeni visează şi ziua şi noaptea o taxă de habitat care să nu depăşească impozitul pe apartament plătit anual. Dacă oraşul ăsta ar fi culmea curăţeniei şi-a igienei, aş înţelege o taxă aberant de mare, dar cum Ţara Minunilor lui Mazăre este, pe alocuri, de-a dreptul infectă (mergeţi pe Ştefan cel Mare, aşa-numitul „buric al târgului“!), mi se pare total inadecvat să dai bani pentru mizerie.

Oamenii ăştia mai îndrăznesc ceva: să viseze cu ochii deschişi. În fiecare zi, în fiecare moment: visează că visele lor devin realitate. Ca un vis în vis, ca o povestire în ramă. Visează un parc luminat şi pe timp de noapte (nu aşa cum e acum Parcul Tăbăcărie, cufundat în beznă), o bibliotecă judeţeană prin al cărei tavan nu plouă, un teatru care să nu aibă o sală cu design kitsch-os, cum e sala Teatrului de Stat, o sală de audienţe la Primărie, ca să nu-i mai aştepte pe Dumnezeii care conduc instituţia afară, pe trepte. Mă rog, visează ei multe, săracii, lista e lungă.

În principiu, sunt vise care nu ţin de secolul XXI, nu de un oraş cum se presupune că este Constanţa, nu într-o ţară europeană. Visele acestor oameni sunt demodate. Ca nişte fantezii de demult, expirate.