Editorial Copii „vânduţi“ pe bani puţini. Capcana majorării alocaţiilor

Veste mare, agitaţie printre părinţi şi lacrimi de bucurie. Iată că au început şi copiii să „existe“ în ochii politicienilor din România, alocaţia primilor fiind recent majorată. Cu ce preţ, însă? Vom vedea.
 
Când nimeni nu mai spera, iată că s-au mărit şi alocaţiile copiilor. Nicidecum devenind acum vreo sumă exorbitantă, ci 150 de lei pentru copiii de peste doi ani şi, respectiv, 300 de lei pentru cei de până în doi ani. Mare scofală, ar zice unii, în timp ce alţii ar plânge de bucurie la gândul că, în sfârşit, în ţara asta a ajuns şi un copil să „valoreze“ 100 de lei, ba chiar un pic peste. Pentru cei care nu ştiu, înainte de această mărire, un copil de peste doi ani avea alocaţia 84 de lei, iar cel de până în doi ani avea 200 de lei. Iar cu puţin înainte, alocaţia pentru cei de peste doi ani era 42 de lei, dar încercăm să ne reprimăm aceste vremuri de tristă amintire.
 
În acest context, cei 150 de lei promişi par a fi mană cerească, o generozitate ieşită din comun, nu? Şi, totuşi, am mai privi-o oare aşa dacă ar fi să comparăm cheltuielile statului alocate unui copil cu cele alocate unui deţinut, să spunem? Tare mă îndoiesc.
 
Această mărire a alocaţiilor, făcută mai mult forţat de împrejurări subiective decât prin prisma raţiunilor economice şi a bunului-simţ, vine însă, pentru cunoscători, tot ca o umilinţă pentru copii şi părinţii lor. De ce? Simplu: nu vorbim de o majorare în sine, obiectivă şi care să ţină pasul cu economia, majorarea preţurilor, nivelul de trai şi aşa mai departe. Vorbim doar de câţiva lei, nişte oase aruncate familiilor cu copii din raţiuni pur electorale şi populiste. Nu este o mărire făcută în favoarea copiilor, ci în favoarea partidului care şi-o va transforma în capital de imagine pe afişul electoral la următoarele alegeri. Partidul cutare, pentru că a forţat majorarea alocaţiilor, ori partidul cutare - că el a fost cel care a operat efectiv majorarea.
 
Deja mi-e silă! Şi, sincer, mi-este cu atât mai mult silă cu cât subiectul acesta ar fi putut reprezenta o adevărată platformă pentru un program politic al oricărui partid, ar fi putut fi o întreagă campanie electorală a altuia, ar fi putut asigura, în definitiv, succesul în parlament pentru o altă formaţiune politică. Dar adevărul este că, de fapt, nicio formaţiune politică, niciun politician nu are măcar „bunul-simţ“ să ne mintă frumos (electoral) pe tema asta. Ca şi cum copiii şi drepturile lor reprezintă atât de puţin, încât nici măcar nu merită deschisă discuţia, nici măcar ca temă electorală. Nu am văzut vreun partid să iniţieze măcar o petiţie online pentru mărirea alocaţiilor (adică minimum minimorum, nici măcar nu costă ceva), să organizeze vreun protest sau să boicoteze vreo şedinţă în parlament pentru mărirea alocaţiilor. Revin: fix ca şi cum copiii nu ar exista. Alte lucruri au partidele de revendicat „pentru cetăţeni“.
 
Aşa că, de aceea mi-e într-un fel ciudă pe această mărire: dincolo de a fi o corectă restabilire în drepturi a copiilor, aşa cum s-ar cuveni să fie, este doar o momeală electorală, pe câteva zeci de lei, prin care se va încerca (de o parte şi de alta, fireşte) asigurarea voturilor părinţilor, până acum neauziţi şi nebăgaţi în seamă.
 
Nu mă înţelegeţi greşit, nu insinuez că e rău că s-au mărit alocaţiile. Vreau doar să subliniez că e rău că s-au mărit cu atât de puţin, în bătaie de joc, având în vedere preţul care ni se va cere şi pe care, într-un fel, l-am plătit deja, fără să ştim. Nu ne cer doar să ne vindem copiii, ci chiar să o facem pe bani puţini.