Editorial Cu sula-n coaste

„Brâncuşi e al meu“ - ne îndeamnă statul român să zicem, să credem, să simţim şi să băgăm mâna în buzunar, să scoatem smart phone-ul caracteristic generaţiei noastre şi să trimitem SMS-ul salvator pentru opera „Cuminţenia Pământului“, a marelui sculptor Constantin Brâncuşi. Lăudabilă iniţiativă, dacă privim din anumite puncte de vedere. Pe de altă parte însă, ne putem întreba de ce statul român nu ne-a dat şansa să zicem că „Brâncuşi e al nostru“ şi când tot el l-a refuzat (jignit fiind) pe marele artist când acesta a vrut să-şi doneze întreaga operă către România.
 
De ce ne pune acum să plătim la propriu pentru greşelile sale, de ce ne face să ne simţim vinovaţi, nepatrioţi şi dezinteresaţi pentru gafele pe care acum încearcă să le mascheze printr-o aşa-zisă campanie culturală? De ce se bate cu cărămida-n piept (scuzaţi cacofonia) că „ţine el masa“ cu cinci milioane de euro, dacă noi, cetăţenii (iresponsabilii, dezinteresaţii etc., etc.) punem restul de şase? Păi, dacă tot a găsit de unde să dea cele cinci milioane de euro pentru opera de artă, de ce nu ar putea găsi şi alte locuri pe unde să mai închidă robinetul banilor (eventual, din beneficiile politicienilor, excursii în străinătate, maşini şi apartamente de serviciu, pensii speciale) şi să pună toată suma solicitată pentru recuperarea operei, respectiv 11 milioane de euro? De ce nu e statul fair-play şi nu ne spune de la bun început că încearcă să îşi spele păcatele cu banii şi conştiinţa noastră?

Joc murdar: daţi voi, dau şi eu

Și de ce, până la urmă, acest joc murdar: eu, statul, pun cinci milioane de euro, doar dacă şi voi, cetăţenii, puneţi la bătaie şase? Spun asta pentru că, atenţie, dacă suma necesară (11 milioane de euro) nu este strânsă până astăzi, campania cade şi banii donaţi de oameni, chipurile, se întorc la ei. Iar în contextul în care ieri erau până într-o sută de mii de SMS-uri, mă tem că suma de 6 milioane de euro rămâne un deziderat. Ceea ce înseamnă că nu vom şti niciodată dacă statul chiar ar fi pus partea sa din suma necesară. Însă, revin şi arăt: de ce statul ne pune sula-n coaste, cum se spune, să îi răscumpărăm greşelile, ştiind că este o sumă destul de mare de solicitat de la populaţie, doar pentru ca apoi să se spele pe mâini, aruncându-ne în faţă faptul că noi, românii, nu l-am vrut pe Brâncuşi?

Brâncuşi, făcut harcea-parcea

De ce nu e corect şi nu ne spune: „Dragi români, poate nu toţi ştiţi, dar, în 1951, când marele sculptor (pentru care eu acum vă cer bani) a vrut să doneze României întreaga sa operă, tot eu, statul român, l-am refuzat jignit, transmiţându-i că «Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!», ori chiar că «Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit»“. Ce-ai făcut, Bobiţă? Adică, pentru că tu l-ai făcut harcea-parcea pe Brâncuşi când a vrut să ne doneze opera, noi trebuie să plătim şase milioane de euro? Și, mai mult, ştiind că, cel mai probabil, oamenii nu vor putea să strângă suma, tu te şi dai rotund că ai fi dat tu, stat român, cinci milioane de la tine?

Nu mai bine renovăm nişte spitale?

Păi, dacă tot dispui de suma asta, iar noi nu vom reuşi să strângem partea noastră, nu mai bine ţii tu şi ce s-a donat de la noi până acum, mai pui şi partea ta din sumă şi, de toţi banii, renovezi spitalele sau faci altele noi? Acuma, pe bune, de unde şi de ce prosteala asta? De ce suntem noi vinovaţi pentru greşelile unui stat care persistă în prostia sa şi dă vina pe alţii? Aştept cu mare interes să văd cum, deşi, mai mult ca sigur, nu se va strânge toată suma necesară, statul va pune totuşi la bătaie cele cinci milioane de euro şi va face ceva constructiv, necesar, bun şi pentru cetăţenii săi. Aştept.