Editorial De ce am plăti asigurările de sănătate? Suntem umiliţi pe banii noştri

Aud, văd, citesc şi mă îngrozesc de câte se întâmplă în sistemul de sănătate.
Aud şi ştiu cazuri de mame care au alergat cu copiii bolnavi în braţe. De tot felul de situaţii disperate ale unor oameni ajunşi printr-o nefericită întâmplare la vreo unitate spitalicească.
De oriunde din ţara asta, nu doar din Constanţa.
Am auzit şi de teama multora de a ajunge în spitale unde te internezi cu o boală şi te externezi cu mai multe.
Acum câteva luni am ajuns, de voie, de nevoie, la Urgenţa Spitalului Judeţean Constanţa.
Undeva în jurul orei 2.00. Cu ambulanţa. Caz uşor, dar nu mai uşor decât al altora care se aflau în aşteptare. Repet: în sala de aşteptare. Aşteptare lungă. În care să nu te întrebe nimeni nimic.
Undeva în jurul orei 4.00 a apărut, cu treburi, un cunoscut medic (femeie) din Constanţa, care m-a văzut şi, cu multă amabilitate, m-a întrebat dacă am nevoie să mă ajute cu ceva.
Să spună ceva şi să intru mai în faţă. I-am mulţumit şi i-am zis că nu cred că am aşa nevoie de ajutor, mai ales că nu credeam că va dura prea mult, ţinând seama că eram de ceva timp acolo.
Ulterior, mi-am dat seama ce greşeală am făcut şi că aşa ceva nu trebuie refuzat.
Ce a urmat nu vă imaginaţi. Ore, repet, ore de aşteptare.
Treceri de la un cabinet la altul. Şi între cabinete, tot aşteptări.
Totul s-a terminat, iar pe la 11.00, spre 12.00, am plecat acasă, mulţumit că am terminat.
Dacă este cineva din conducerea Spitalului Judeţean curios să vadă că nu scriu din experienţa altora poate verifica. Documentele vor spune că am fost acolo.
Asta este doar una dintre experienţele mele. A celui care are două asigurări sociale de sănătate.
Iar ca mine sunt mulţi.

Dar asta nu este tot. Cu toate asigurările, oriunde mergi, nu găseşti plafon pentru nicio analiză, medicamente compensate nu sunt, în spitale este mizerie şi, aşa cum am mai spus, te duci cu una şi vii cu mai multe, medicamentele pentru pacienţii internaţi se aduc de acasă etc. etc.
Şi toţi ne întrebăm: de ce am plăti asigurările sociale de sănătate?
Dar nu pot uita un amănunt. Am păţit ca în bancul cu miliţienii. La un moment dat, nu mai ştiu cât era ceasul, dar era undeva între schimburi, cred că între ora 6.00 şi ora 7.00, a trebuit să urc însoţit undeva la ORL.
Îmi spune însoţitoarea mea - o infirmieră, probabil -, la lifturile de la parter să aştept.
Şi am aşteptat. Mult.
Tocmai atunci a apărut o doctoriţă din urgenţă. Care mă învăţase şi ea, de când tot aşteptam pe acolo.
Şi, uimită, mă întreabă ce fac acolo şi pe cine aştept. Îi povestesc. Se minunează şi îmi spune că ar fi trebuit să merg înapoi.
Cuminte şi disciplinat, am plecat. Brusc, de undeva, îmi apare în faţă infirmiera.
Nu vă imaginaţi ce a urmat: că ea m-a lăsat într-un loc, că acolo trebuia să mă găsească, că ea nu are timp să îi caute pe toţi pacienţii.

Ce mai: tamjă mare de tot. Tot m-am bucurat că nu mi-a tras şi vreuna, că era posibil la aşa indisciplinat (!) ce eram.