Editorial De ce sunt relațiile o „piatră de încercare”?

Viețile noastre sunt suma unor relații: cu familia de origine, cu prietenii, cu partenerii, cu copiii, cu colegii, cu noi înșine...
Relații tumultuoase, de multe ori disfuncționale, în care ne luptăm să avem dreptate, să dovedim câte ceva, să avem ultimul cuvânt, să simțim că am învins.

Câte războaie mute se duc în relații, câte nefericiri se îngroapă, câte suferințe se adâncesc, doar pentru că nimeni nu ne-a învățat, atunci când porneam în viață, despre necesitatea unei educații relaționale, despre faptul că lucrurile nu merg totdeauna de la sine și că e nevoie de ceva muncă pentru a face relațiile să funcționeze, cultivându-le – ca pe o grădină – cu atenție, grijă, timp, prezență.
Nimeni nu ne-a învățat că oamenii din jur nu vin întâmplător în realitatea noastră, că au totdeauna să ne învețe câte ceva, mai cu seamă despre noi, despre ceea ce suntem, despre ceea ce judecăm, despre relația noastră cu lumea sau cu Dumnezeu.
Toți cei care ni s-au perindat prin viață au fost oglinzile noastre și, de fapt, cu cât ne-au făcut să ne doară mai tare, cu atât au vindecat mai multe în noi.

Relațiile noastre sunt maeștrii noștri și, dacă n-am învățat lecțiile la timp, ele au revenit, ca un refren obsedant, pe care îl vei scoate din minte abia atunci când îi vei înțelege sensul.

De multe ori, am dat prea mult, ne-am întors ființele pe dos și am dăruit chiar și ce nu aveam pentru noi înșine, doar din dorința de a aparține, de a fi validați, de a stoarce câțiva stropi de recunoaștere. În momentele acelea, am uitat de noi și, oferind totul, am pretins totul înapoi, reușind să ne umplem astfel doar de frustrări, de suferințe, de furie și de sentimentul nedreptății.

Când dai totul, de fapt încerci să controlezi totul și îți ignori propria ființă. Atunci când relația cu tine însuți este una disfuncțională, când te anulezi, când uiți că viața ta e în primul rând despre tine, toate relațiile cu ceilalți sunt exact la fel: disfunționale.

Ceea ce oferi într-o relație trebuie să fie din prea-plinul tău, din ceea ce ți-ai oferit deja ție însuți, adică iubire, acceptare, blândețe, iertare, susținere necondiționată. Omul de lângă tine nu va mai fi împovărat de datoria de a-ți împlini nevoile și nu va mai călca pe vârful picioarelor, cu grija de a nu-ți răni sentimentele, de a nu-ți trezi „monștrii” din spatele emoțiilor și a traumelor de tot felul.


Ce frumoasă ar fi o lume în care să stăm alături doar pentru că sufletele noastre se simt „acasă” împreună, fără a se mai lupta pentru putere sau pentru a încerca să dovedească ceva - să fim pur și simplu acolo, să ne oferim iubire și sprijin, să cultivăm frumos spațiul dintre noi, acordând libertatea ca fiecare să poată fi el însuși, susținut de o conexiune de calitate, de pace, de împărtășire armonioasă și îmbogățitoare!
 
 
Citește și:

Editorial: Ieși din robia trecutului și privește eșecul ca pe-un câștig!

Editorial: Toți oamenii sunt, de fapt, despre tine