Editorial Decât să înălţăm rugi pentru sănătate, mai bine ne rugăm pentru noroc

 

Dacă ai sănătate, ai totul! Aşa spune o vorbă cu pretenţii de înţelepciune, dar care pentru unii e doar un eufemism feroce. Doar că, pe lângă sănătate, românilor le-ar mai trebui şi puţin noroc. Noroc să nu ajungă în postura de a avea nevoie de serviciile de sănătate din România. Odată ajuns „la mâna“ asigurărilor de sănătate, românului i s-a cam terminat norocul. Şi atunci, ar fi bine să aibă nişte bani puşi deoparte - mulţi -, dar şi rezistenţă la viruşi şi bacterii.
 
Dacă am compara sistemul de sănătate românesc cu cel german sau american, constatăm că nevoile şi drepturile cetăţenilor sunt cam aceleaşi. Dar ceea ce diferă în fiecare sistem sanitar din fiecare ţară este cel care dă şansa pacienţilor. Dacă în America fiecare cetăţean ştie care îi sunt drepturile şi la ce fel de servicii medicale se poate aştepta, în funcţie de contribuţiile aduse, în România, contribuţia la sistemul de sănătate este o noţiune extrem, extrem de vagă. În timp ce în ţările civilizate fiecare contribuabil ştie care este nivelul contribuţiei aduse şi care este nivelul costului serviciilor de sănătate pe care le poate accesa, în România, indiferent de nivelul cotizaţiei fiecăruia către fondul de sănătate, de cele mai multe ori, pacienţii sunt direcţionaţi fie către privaţi, fie sunt „cazaţi“ în spital, dar sunt trimişi cu bileţelul la farmacie, să îşi cumpere tratamentul necesar.
 
Să facem un calcul scurt. La un salariu de 2.000 de lei, contribuţia lunară este de peste 200 de lei (10,5%). Într-un an, se adună aproximativ 2.500 de lei. Câţi dintre noi beneficiem de servicii medicale decontate de Casa de Asigurări de Sănătate în valoare de  2.500 de lei într-un an? Şi câţi dintre noi mergem „la privat“ să ne facem analize medicale, alte investigaţii, pentru care plătim din propriul buzunar, sărăcit deja de contribuţia la CAS? În România însă, suntem prinşi în capcana supravieţuirii, împinşi, pe de o parte, de sistemul bolnav al sănătăţii, de interesele meschine din „industria“ spitalelor de stat, iar pe de altă parte, de interesele obscure ale „deţinătorilor de leacuri“.
 
Oare ce ştie astăzi cetăţeanul român despre asigurările de sănătate? Ştie că sunt obligatorii pentru orice om cu salariu şi că, în virtutea sumei plătite lunar drept contribuţie la fondul public de sănătate, trebuie să primească înapoi orice servicii medicale necesare pentru restabilirea stării sale de sănătate, indiferent de situaţie?
 
În teorie, totul pare să aibă un curs firesc, însă realitatea nu seamănă nici pe departe cu teoria. Astfel că, decât să ne rugăm pentru sănătate, mai bine ne rugăm să avem parte de puţin noroc, să nu ajungem în ipostaza de a ne forţa sănătatea.