Editorial Despre oamenii frumoşi şi micimile.. marilor oraşe

E o mare bucurie să întâlneşti oameni frumoşi, generoşi, senini, plini de căldură. Iar când ei fac parte dintr-o elită culturală, a marilor sau a micilor oraşe, în care orgoliile par să nu-şi găsească locul, bucuria este înzecită, însutită, deoarece este un privilegiu să-i asculţi depănând amintiri, vorbind despre oameni şi timpuri „sine ira et studio“, după cum recomanda Tacitus.
 
Îmi sunt atât de dragi, încât, după întâlnirea cu ei, în care timpul zboară prea repede, mă încearcă sentimente de tot felul: mă simt copleşită, prea mică, cu sentimentul că ştiu prea puţine şi, în acelaşi timp, înălţată, bucuroasă. Iar pentru că astfel de oameni sunt atât de rari, şansa de a mă întâlni cu ei înseamnă enorm.
 
Sunt oameni modeşti, care nu vorbesc despre sine, dar despre care vreau să cred că şi detractorii lor (şi au mulţi) îi respectă în sufletul lor, pentru că evidenţele nu pot fi contestate. Oameni cărora nu le plac funcţiile, care nu fac valuri, cărora nu le plac vorbele mari, care stau în umbră, cărora nu le plac onorurile, dar care fac istorie. Oameni frumoşi. Vârsta lor nu are importanţă, pentru că mi-e greu să cred că vârsta înţelepţeşte sau îmblânzeşte. Cel mult, ea poate adormi orgoliile. Din păcate, doar atât.
 
Prin natura profesiei mele, am cunoscut mulţi oameni deosebiţi, dragi, compleţi, complecşi, fără orgolii, oameni care şi-au rupt din timpul lor puţin, din programul lor aglomerat pentru a mă asculta, pentru a-mi vorbi, pentru a mă trata de la egal la egal, pe mine, învăţăcelul. (Am cunoscut şi dintr-aceia care nu se pot bucura de succesul celorlalţi, cârtitori, supăraţi pentru că sunt cei mai buni, pentru că „meritau“ mai mult(ă) atenţie. Maeştri ai măştilor. Dar nu despre ei vreau vorbesc.)

Scriu despre voi, oameni frumoşi. Despre cei care inspiră, despre cei care te fac să mergi mai departe, când simţi că nu mai poţi şi vrei să renunţi.
 
Vă mulţumesc, suflete frumoase! Pentru că existaţi, pentru lumina, frumuseţea şi ordinea aduse în lume, pentru că m-aţi îmbogăţit, pentru că nu m-aţi considerat niciodată prea „mică“ pentru a vă sta alături, pentru că vă amintiţi cu mine, pentru că mă înnobilaţi cu cuvinte nemeritat de frumoase, rostite mai ales atunci când eu nu pot să le aud.