Editorial Despre tăcerile care nu trebuie să mai tacă. Şi eu sunt Charlie!

Şapte ianuarie doi zero unu cinci
cagule şi terorişti în redacţia ziarului Charlie Hebdo
„credinţa” apărată cu arma-n mână îşi face loc pe străzile Parisului
întunericul a înghiţit lumina, într-o tăcere lungă
12 suflete se-ndepărtează de linia orizontului
în ziua în care satira a fost vopsită în negru
şi apoi şiroaie de articole
opinii pro
ridicări din umeri
opinii contra
toate într-o succesiune năucitoare
mulţi fac pe deştepţii

gloanţele trase cu sete şi sângele vărsat fac trafic pe internet
iar nedreptatea loveşte în stânga şi în dreapta

clipim de multe ori
desfăşurătorul acestor zile este defect

când din religie curge sânge
când teroarea şi frica cuprind o ţară întreagă
iar neputinţa, o lume întreagă
când oameni mor din dorinţa altor oameni
suntem împinşi în cea mai neagră cutie


înălţimi incomensurabile
ating
tragediile cauzate de oameni
tragediile cauzate de soartă
în cele din urmă
cădem într-o tăcere abisală
unde nu mai este loc pentru soare
linişte
frumos

je suis Charlie
sunt Aura Ion
sunt medicul înecat în Siutghiol
sunt pompierul care se luptă cu flăcările
sunt soldatul din Afghanistan
sunt aici
sunt în lumea întreaga
sunt, mai presus de orice, om
prinde-te bine, omule
să nu te transformi în altceva
Raiul e departe
Te rog, te rog, apă şi săpun
poate putem curăţa din păcate.

între timp,
pixurile şi creioanele oamenilor care au ceva de spus trebuie să fie uzate
cineva să vorbească despre tăcerile care nu trebuie să mai tacă.