Editorial Drama unei fetiţe de câţiva anişori, povestită chiar de ea. Pe parcursul a câteva minute. E drama copiilor din România

Acum două seri, undeva în jurul orei 18.00, când deja se întunecase bine, după ce am parcat maşina, mă întâlnesc cu o fetiţă.
Nu am băgat-o în seamă, zona fiind destul de circulată.
Brusc, fetiţa mi se adresează: „Mă duceţi şi pe mine până la blocul-turn? Că s-a înserat şi îmi este frică până acolo“.
Am stat un pic m-am gândit unde şi care ar putea fi blocul-turn. Prin apropiere chiar nu este niciunul.
O întreb: „Care bloc-turn?“ Îmi explică arătând, aşa, undeva nedefinit: „Înainte, la stânga şi tot înainte“.
La câte se întâmplă azi, nici nu ştiam ce decizie să iau.
Chiar în acest timp, apar un bărbat şi o femeie. Îi cunoşteam pe ambii. Le povestesc ce şi cum, dar le-am spus şi temerea mea cu privire la ce se întâmplă prin România cu copiii care ajung victimele unor descreieraţi.
În fine. Le povestesc ce mi-a zis fetiţa, unde ar vrea să ajungă.
Le-am zis că am să o duc până la blocul la care îmi spunea ea. Dar că îi voi lua ca martori de voi avea vreo neplăcere.
Şi am plecat amândoi. Eu şi fetiţa.
Pe stradă era destulă lume.
Am întrebat-o pe copilă cum de a ajuns ea acolo şi dacă a mai fost în zonă şi altădată.
„Da“, mi-a zis. „Am mai fost“. Drept este că locul unde se afla este, de regulă, unul unde se adună mulţi copii la joacă.
Dar acum era destul de târziu şi nu era nimeni.
Şi tot copila a ajuns să îmi spună, fără ca eu să o întreb, că ea venea des acolo, pentru că prin acea zonă locuiau bunicii ei.

Doar că tatăl ei s-a certat cu bunica şi au plecat acolo unde stau acum.
Şi acum, numai ea se duce să îi vadă pe bunici. Pe ea o lasă.
Părinţii ei nu se duc.
Iar de aici, alte probleme.
 
Ea nu merge la grădiniţă. Ar vrea să meargă, dar părinţii ei nu au bani: pentru mâncarea de dimineaţă, pentru cea de la prânz, pentru educatoare, hăinuţe, şi pentru dormit acolo, la grădiniţă, îmi spune ea.
Aşa că stă acasă toată ziua.
Şi mă gândeam cu amărăciune: câţi copii din Constanţa, din România nu trăiesc această dramă? Aceea a neputinţei de a merge la grădiniţă.
Câţi dintre ei, copii sau părinţi, nu au bani pentru a pleca, uşor-uşor, cu această minimă formă de educaţie a micuţilor?

Comparativ cu ce se întâmplă în România, povestea noastră nu reprezintă nimic. Dar luată la nivel naţional, este o tragedie.
Fiecare caz de acest gen reprezintă o tragedie. O dramă care nu poate fi reparată şi de care nimeni nu pare interesat.