Editorial Emblema Constanței, de la agonie la extaz

Pe 15 ianuarie 2020, românii l-au sărbătorit pe El, Mihai Eminescu, la 170 de ani de la naștere. Pe 15 ianuarie 2020, românii au sărbătorit Ziua Culturii Naționale. Pe 15 ianuarie 2020, constănțenii au „sărbătorit” vestea cea mare a „parafării” restaurării Cazinoului. 

 

Nimeni nu mai crede, nimeni nu se mai poate încrede după un deceniu de minciuni grosolane, în care toți am fost aduși în pragul disperării, neputincioși să ne salvăm emblema. L-am jelit, l-am pozat și ne-am pozat ca și cum „muribundul” Cazino risca să piară, sub ochii noștri, lăsat pradă distrugerii și rușinii naționale, ba chiar internaționale.

 

Ajunseserăm să ne bucurăm la fiecare eveniment organizat în preajma lui, de fiecare lumină ce-i dădea o falsă grandoare și nu încetam să sperăm că într-o zi va redeveni ceea ce a fost, și nu-i vom mătura... surparea.

Parcă mi-e teamă să scriu că acest calvar în sfârșit s-a terminat și că fabulosul monument de artă în stil Art Nouveau, inaugurat acum 110 ani cu atâta fast, ca fiind cel mai mare edificiu de pe teritoriul României, va căpăta viață, va fi din nou al constănțenilor și nu al pierzaniei.

 

E firesc ca mulți dintre cei care îl iubesc – pentru că da, unii dintre noi suntem legați de el în momente esențiale din viață, când ne mândream cu nunțile noastre fermecătoare petrecute la Cazino – să tresalte la vestea pe care au dat-o ieri constructorii, și anume că va redeveni strălucitor pentru că nu este într-o stare atât de avansată de deteriorare. Păi să le fie țărâna ușoară celor care l-au zidit cu atâta răspundere încât a reușit bietul să reziste unui secol de viață și unui deceniu de minciună. Și să le fie amar și rușine celor care s-au jucat cu „viața” lui și cu sufletele noastre care nu au încetat să spere că nu poate să existe atâta meschinărie peste destinul emblemei Constanței.