Editorial Frânturi de gânduri la marea trecere a unui mare OM, Gheorghe Dumitraşcu

Pentru mine, de şapte ani încoace, ianuarie este cea mai tristă lună din an. Este luna în care mă gândesc şi scriu despre cei ce au şlefuit cultura constănţeană. Fiecare în felul său, cu darul cu care a fost hărăzit şi pe care l-a înmulţit fără a se menaja pe sine. Ianuarie este luna în ne-au părăsit actorul Vasile Cojocaru, pianistul Daniel Sărăcescu, pictorul Ionel Mătăsăreanu... Este luna în care regretatul editor Ioan Popişteanu, prietenul atâtor scriitori, îşi aniversa ziua de naştere. Nu am uitat ultima lui aniversare.
 
Ianuarie 2017 este şi luna în care profesorul şi istoricul Gheorghe Dumitraşcu a păşit Dincolo. Un OM! Bun ca pâinea caldă, aşa l-am cunoscut eu. Un excelent orator cu glas de stentor, care spunea lucrurilor pe nume, clar şi răspicat, fără teamă. Un bun prieten al oamenilor din cultură. Mi-l voi aminti întotdeauna ca pe omul care vorbea folosind cuvinte mari pentru a descrie oameni care, pentru unii, erau „mici“, neînsemnaţi, neluaţi în seamă de „elite“. Pentru el, aceştia nu erau neînsemnaţi, dimpotrivă, deoarece Gheorghe Dumitraşcu avea darul de a vedea calităţile semenilor.
 
Nedreptăţile, meschinăriile nu-l ocoleau, însă niciodată, în întrevederile „tête-à-tête“, nu l-am auzit vorbindu-şi de rău mai marii sau mai micii ponegritori. Dimpotrivă, parcă încerca să le scuze devierile de la... bunătate. De lăudat, mi-l amintesc că lăuda cu voce scăzută, e drept, chiar şi în public. Iar vorbele lui frumoase, atât de generoase, înseamnă mult pentru cei care le-au auzit. Atunci, pe loc, dar şi după aceea. Şi acum, cuvintele lui, spuse cândva printre rafturile înţesate de cărţi ale Librăriei Cărtureşti, la o lansare de carte patronată de un alt regretat şi inimos istoric constănţean, Virgil Coman, au pentru mine tăria unui balsam bun de pus la rană în zilele mohorâte. Îmi amintesc de bucuria care i se citea în ochi atunci când vedea pe cineva cunoscut. Pe noi, cei tineri, ne trata în mod deosebit, cu o gentileţe duioasă, ieşită din comun, paternă. Îmi amintesc de inflexiunile din glasul său când mi se adresa mie (şi nu doar mie, ci şi altor colege) în cel mai firesc mod cu apelativul „blonda tatii“, aluzie la arămiul pielii, probabil.
 
Despre dragostea sa pentru istorie, pentru Dobrogea, Constanţa şi concitadinii săi, despre mândria sa de a fi român, despre felul său de a fi şi a simţi de la catedră sau de la pupitrul Senatului nu voi scrie aici. Cuvintele mele ar fi prea neînsemnate.
 
Am vrut să scriu despre OMUL Gheorghe Dumitraşcu. Aşa cum l-am cunoscut eu, aşa cum l-am perceput, aşa cum mi-l amintesc, aşa cum îl voi ţine minte, apelând la memoria cuvintelor de mai sus. Nu este oare scrisul o pavăză împotriva morţii, vorba unui alt regretat poet al spaţiului dobrogean?