Editorial Invidia la români - când, pe cine şi de ce

În fiecare dintre noi există tendinţa de a invidia stilul de viaţă al celor din jur, statutul acestora, într-un cuvânt, de a ne compara permanent cu ceilalţi. Noi, românii, spunem că invidia este de fapt ciuda faţă de cineva care are sau face ceva ce şi tu ai dori să ai sau să faci.
 
Eschil spunea nişte cuvinte adevărate cu privire la invidie: „Când otrava invidiei pătrunde într-un suflet, omul este pradă unei duble suferinţe: simte povara propriilor lui nefericiri şi geme în faţa fericirii celuilalt“. Invidia se manifestă indiferent de vârstă. Un exemplu recent a fost chiar meciul Simonei Halep. Mulţi internauţi îşi exprimau făţiş invidia faţă de sportivă. Are o cafenea, are haine scumpe, mulţi bani, călătoreşte.
 
În mod clar, invidia nu este justificată. Dar nimeni nu se gândeşte că reuşitele, hainele scumpe şi călătoriile ascund mult efort susţinut şi multă muncă. În acelaşi timp, invidia nu este proprie unei singure categorii sociale. Ea se întâlneşte în egală măsură atât la cei înstăriţi şi puternici, cât şi la ceilalţi.
 
Invidia este cea care îi face pe oameni să uite că mai există bucurie, cu timpul invidia degenerând într-o permanentă sursă de nemulţumire şi de tensionare a relaţiilor cu cei din jur.
 
De mici suntem învăţaţi să ne comparăm cu ceilalţi. Din dorinţa de a ne motiva, părinţii folosesc expresii de genul: „Colega ta e mai ambiţioasă şi de aceea are note mai mari ca tine”, „prietena ta e mai descurcăreaţă”. Dacă îţi place ceva la ceilalţi şi vrei să îmbunătăţeşti şi la tine, ai liberul arbitru să o faci doar dacă simţi că îţi este util şi te ajută în evoluţia ta.