Editorial Îţi mulţumim, Teodora! Dumnezeu să te aibă în paza Sa!

Au trecut câteva zile de la tragedia care a îndoliat o întreagă familie, iar oamenii, în loc să se pregătească acum de botez, pregătesc parastase. De trei săptămâni, de 40 de zile, de trei luni. Şi tot aşa.
 
Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. Doi copii tot fără mama lor sunt, iar tatăl lor îşi ascunde propria durere, să fie puternic pentru micuţii lui.
 
Nu scriu acest editorial să acuz pe cineva, să dau vina pe sistem, pe medici, pe mamele „cu fiţe“ care vor să nască la privat, pe doctori, pe anestezist... nu dau vina pe nimeni, nu sunt eu în măsură să dau sentinţe.
 
Nici doctorii nu sunt Dumnezeu şi chiar cred că niciun medic nu îşi doreşte să îi moară pacientul pe masă.
 
Nici mămica în cauză nu avea „fiţe“ că a ales să nască la privat, căci nu cred că există (viitoare) mămică ce şi-ar pune presupusul „confort“ (de parcă mai ai aşa ceva după naştere) mai presus de sănătatea bebeluşului sau cea proprie (aşa cum sunt acuzate mămicile care aleg privatul „cu TV în cameră“).
 
Mai departe de aceste aspecte, le revine celor în drept să decidă cine a fost de vină.
 
Cred însă că un lucru foarte important trebuie subliniat. Cred că, prin moartea sa, Teodora ne învaţă să nu luăm nimic de-a gata, mai ales naşterea. Ne învaţă să le preţuim pe mamele copiilor noştri.
 
Când aud întrebări de genul „Cum??? În România anului 2018 se mai moare la naştere?“, mă oftic foarte tare. Da, domnilor, se mai moare la naştere. Şi se moare nu neapărat din vina unuia sau a altuia. A doctorilor sau a dotărilor spitalului. În niciun caz din vina mamei. Se moare pentru că, deşi noi o privim ca pe ceva banal, naşterea nu e deloc banală. E încă foarte complicată. Fie că e naturală, fie că e cezariană, naşterea nu e deloc uşoară.

 
Asta ne învaţă moartea Teodorei: să ştim să apreciem ceea ce (încă) avem. Să ne bucurăm de minunea naşterilor care decurg bine, să trimitem un gând bun pentru toate femeile care au trecut, trec sau vor trece prin aşa ceva. Să mergem acasă, să le îmbrăţişăm pe mamele copiilor noştri şi să le mulţumim. Să le mulţumim pentru micuţii sau micuţele noastre şi să le mulţumim că ele sunt bine. Şi să le mai mulţumim că ne iubesc atât de mult încât să ne facă un copil. Sau mai mulţi.
 
Îţi mulţumim, Teodora! Dumnezeu să te aibă în paza Sa!