Editorial Je suis Charlie! Şi jurnaliştii mor, nu-i aşa?

Manifestul tăcerii a strâns zeci de mii de oameni la Paris, New York, Bucureşti, Madrid şi în toată lumea. În câteva ore, oamenii, indiferent de Dumnezeul în care credeau, s-au alăturat durerii şi pierderii, nu doar a familiilor victimelor atacului din redacţia publicaţiei franceze Charlie Hebdo, nu doar a Parisului sau Franţei, ci pierderii pe care a suferit-o o lume întreagă.
 
Suntem 7 miliarde de suflete, fiecare cu credinţa sa, cu Dumenzeul sau zeii săi. Ne credem liberi şi uităm că totuşi, trăim într-o lume în care fiecare poate să îşi facă dreptate în felul său. Uităm că sunt monştri printre noi care se cred zei şi care cred că au dreptul să ia o viaţă pentru că s-au simţit deranjaţi de o remarcă sau un rând scris pe o foaie, pe un blog. La fiecare câteva zeci de jurnalişti sunt câteva zeci de mii de citititori. Dintre aceştia, câteva mii sunt deranjaţi la un moment dat de un om de televiziune, un caricaturist, un editorialist, un ziarist sau un redactor online. Pentru asta, s-ar apăsa oare pe trăgaci?
 
Suntem 7 miliarde de suflete, cu sute de mii de bloguri, de publicaţii, de articole, ştiri, editoriale, păreri împărţite. Cum ar fi ca fiecare dintre cei deranjaţi de unele dintre aceste cuvinte, poze, caricaturi aruncate în mediul virtual să ia o armă şi să execute pe cei care au “îndrăznit” să le lase să vadă lumina zilei? Dacă ar fi aşa, noi, jurnaliştii nici nu am mai exista. Şi alături de noi ar mai muri alte câteva milioane de suflete de utilizatori care se exprimă, liber, cred ei şi credem noi. Nu, nu am muri, am fi EXECUTAŢI.
 
Pentru că asta s-a întâmplat în redacţia Charlie Hebdo. Cele 12 persoane care au murit au fost pur şi simplu executate. Şi totul, aşa cum au vrut călăii să exprime, în numele lui Allah. Dar se pare că este doar Allah al lor. Pentru că adepţii religiei islamice au declarat clar că aşa ceva nu ţine de credinţa lor. Crimele cu sânge rece nu sunt promovate de Dumenzeul lor.
 
Şi pentru ca totul să fie cât mai clar, spre seară, zecii de mii de oameni, indiferent de alegerile credinţei lor, au ieşit pe străzi şi au spus cu toţii o singură propoziţie, care a arătat de fapt unitatea, care a arătat că de fapt suntem egali şi nimic nu ar trebui să dea voie ca ceea ce s-a întâmplat la Paris să se mai repete vreodată. Şi nici nu ar fi trebuit să se întâmple. Je suis Charlie! A fost şi este scris pe pancarte, pe buze şi în inimile noastre.