Editorial La mulți ani de Mica Unire! Ipocrizia „salvează“ România

La 24 Ianuarie celebrăm „Mica Unire“, cum este numită Unirea Principatelor Române, Moldova şi Țara Românească, din 1859, sub domnia unică a lui Alexandru Ioan Cuza. Nume şi aspecte care, încet-încet, încep să se dilueze pentru români, 24 ianuarie ajungând mai mult să însemne doar o altă zi liberă pentru bugetari, de al cărei conţinut ori fond nu se mai interesează nimeni.
 
Aş introduce aici un print screen de pe Google, motor pe care românii caută „24 ianuarie sărbătoare“, „24 ianuarie zi liberă“, „24 ianuarie 2020 zi liberă şcoală“ şi aşa mai departe. Printre ultimele sugestii ale Google apare timid „24 ianuarie 2020 unirea“ - sintagmă legat de care vreau să cred că este folosită pentru a se afla date despre Mica Unire din 1859, şi nu pentru a identifica cel mai bun preţ din data cu pricina al băuturii alcoolice cu acelaşi nume (probabil în ideea de a sărbători ziua liberă, despre care nu se ştie ce semnifică).
 
Dincolo însă de toate aceste aspecte, un lucru mă nedumireşte: de ce oare o dată ori maximum de două ori pe an românul devine patriot în poza de profil de pe platformele de socializare? De ce nu o „lasă aşa“, ca în restul celor 364 (365) de zile, în care nu-i trece prin cap să îşi pună rama foto la poza de profil cu „mândru că sunt român“? De ce să bălăcărim ţara cu fiece prilej în mediul virtual, de ce să scriem că ne-am săturat de România, de ce să ne plângem constant de ea şi să jinduim după „o ţară ca afară“, pentru ca apoi, pe 1 Decembrie (eventual, şi pe 24 Ianuarie), să ne schimbăm ipocrit poza de profil cu tricolorul mult-blamat, ori cu un text care ne anunţă (la fel de ipocrit) despre mândria de a fi român.
 

Patriotism real versus patriotism virtual

 
Ne schimbăm poza o zi pe an (maximum două), ne îmbătăm cu gândul la propriul patriotism (oportun afişat), uitând şi diluând esenţa: patriotism nu înseamnă să schimbi o poză pentru a fi în ton cu Facebook.
 
Patriotism înseamnă ce au făcut veteranii aceia acum zeci de ani, veterani pe care azi noi nu mai dăm doi bani şi pe care îi considerăm nedemni de a ne strânge mâna. Îi ştiţi voi, bătrânii aia care sunt singurii ce se mai ridică în picioare, tremurând de vârstă şi emoţie, când se aude intonat imnul României. Bătrânii veterani pe care îi băgăm cu nonşalanţă într-o categorie generică a „asistaţilor sociali“ (şi nici măcar nu sunt, sărmanii, deşi ar avea tot dreptul), a „comuniştilor“ care votează nu ştiu cum la alegeri - ceea ce mereu supără generaţiile mai tinere (şi care, totuşi, nu se sinchisesc să se ducă la vot).
 
Bătrânii ăia de care ne plângem mereu pe aceleaşi reţele de socializare că sunt primii la coadă la vot, în dimineaţa alegerilor. Păi, normal că sunt primii, stimabililor, căci dumnealor pătrund adevărata esenţă de a fi cetăţean într-un stat de drept: esenţă ce vine la pachet cu drepturi, dar şi cu obligaţii. Morale, civice, sacrificii - obligaţii. Şi nu din acelea virtuale, cum plac generaţiilor actuale, care nu se duc la un protest dacă nu îşi pot face „selfie“ ori da „check-in“ pe Facebook. Ci din acelea adevărate, ce nu se pot realiza din spatele unui laptop ori al unui telefon.
 
Şi ajung astfel trist, iar şi iar, la aceeaşi concluzie: pentru generaţiile actuale, ipocrizia „salvează“ România. Iubim ţara cu ipocrizie, o dată (maximum de două ori) pe an. Suntem mândri că suntem români o dată (maximum de două ori) pe an. Pe 2 decembrie, respectiv 25 ianuarie, după ce trece euforia like-urilor şi a hashtag-urilor „româniste“, începem iar să ne arătăm dezgustaţi de România, cu aceeaşi comoditate cu care ne strigam virtual „patriotismul“. Cam multă ipocrizie.
 
Citeşte şi:

 
Editorial
În prag de Centenar. Cum marcăm corect Marea Unire