Editorial Lupta pentru noi înşine

Odată cu trecerea timpului, cu toţii trebuie să ne creăm o cale, un destin. Toate acestea pornesc în primul rând de la familia în care ne naştem, de la şcoala pe care o urmăm, liceul, facultatea… Cu toţii ne dorim când suntem mici să fim ori astronauţi, ori medici, dar aceste dorinţe se pierd odată cu dezvoltarea noastră ca indivizi singulari, cu realizarea că ţelul nostru în viaţa trebuie să ne aducă şi împlinire materială, nu doar una sufletească.
 
Se pune totuşi întrebarea: familia ne influenţează în vreun fel destinul sau noi ni-l facem cu mâna noastră? Evident că întotdeauna vor exista păreri pro şi contra referitor la acest aspect.
 
Contează enorm familia în care te naşti. Contează ce condiţii îţi sunt oferite şi cum eşti învăţat de mic. Dacă te dezvolţi într-o familie înstărită, care îţi poate oferi totul, indiferent că ai sau nu nevoie de toate acele lucruri, poate vei considera că totul ţi se cuvine, iar în momentul în care te vei lovi de greutăţile vieţii nu vei putea să le duci, deoarece nu vei şti cum.
 
Cei mai mulţi dintre noi ne naştem în familii normale, modeste, care, deşi ar vrea să ne ofere „şi luna de pe cer”, nu o vor putea face. Călătoriile scumpe, hainele de firmă sau ultimul model de calculator nu ne definesc pe noi ca oameni. Ne definesc ca indivizi educaţia pe care o primim şi lecţiile de viaţă. Un copil care luptă pentru ceea ce vrea să obţină, atât în copilărie, cât şi în adolescenţă, până când ajunge cu adevărat să fie pe picioarele lui, are mult mai multe şanse să reuşească şi pe viitor, la maturitate.
 
„Lupta” cu sistemul, cu oamenii, cu opiniile diferite ale persoanelor pe care le cunoaştem de-a lungul timpului ne întăreşte, ne face mai puternici şi poate şi puţin mai responsabili. Totuşi, devenim ceea ce ne dorim când suntem mici. Depinde. De conjunctură, de mediu, de situaţie. Şcoala generală şi liceul nu ştiu cât de mult ne ajută să ne concentrăm pe ceea ce ne dorim să fim „când suntem mari”, dar ne ţin mintea ocupată şi ne învaţă bazele, ne ajută să facem faţă relaţiilor interumane.
 
Devenirea noastră ca personalitate individuală se face diferit de la om la om. Unii dintre noi ne dorim de mici să fim ceva, mergem pe acel drum şi reuşim să devenim ceea ce ne propunem în copilărie. Alţii vor să fie ceva în copilărie, poate chiar şi în adolescenţă, iar pe parcurs îşi pot schimba perspectiva în totalitate.
 
Indiferent de situaţia în care ne aflăm, trebuie să luptăm pentru ceea ce vrem să fie al nostru, pentru că, dacă aşteptăm să ni se ofere pe tavă, nu va „pica” nimic din cer. Munca şi strădania, faptul că trebuie să te zbaţi în viaţa de zi cu zi pentru a putea să te defineşti ca om îţi vor aduce o mulţumire, o satisfacţie interioară. Chiar dacă nu toţi avem succes din prima, totuşi, e o vorbă care va avea aplicabilitate şi acum şi peste 100 de ani. Omul trebuie lăsat să se dea cu capul singur de greutăţile vieţii, pentru că, dacă va face ceva doar din perspectiva faptului că lui „x” i s-a întâmplat asta, nu înseamnă că şi el va avea parte de aceeaşi soartă.
 
Lupta continuă a vieţii pe care cu toţii trebuie să o ducem, mai mult sau mai puţin, ne va întări, ne va face să devenim cine vrem, ne va defini şi ne va ajuta să trăim împăcaţi cu ideea că am încercat de un infinit de ori un lucru, până când am ajuns unde ne doream sau vom încerca în zadar, învăţând ceva din acel lucru.