Editorial Medicii cu cinci capete şi 80 de mâini. Şi nu pentru şpagă. Lupte cu moartea

„Hai, vino iar în garda noastră mică!“... În ţara în care am învăţat, siliţi de împrejurări, să facem haz de necaz, în ţara umorului negru ce ţine de foame, de sete, de salariu şi de multe altele, vrând-nevrând, şi cadrele medicale au învăţat să facă haz de necaz de situaţiile absurde pe care le trăiesc zilnic. Şi, din păcate, absurditatea momentelor trăite în spitalele din toată ţara depăşesc cu siguranţă orice ne-am putea imagina.
 
Ani la rând, am crezut şi eu, necondiţionat, că medicii sunt puşi exclusiv pe căpătuială, că vor şpagă cu orice preţ şi că nu se sfiesc să bage mâna adânc (metaforic vorbind, desigur) în buzunarul pacienţilor. Am auzit şi eu, ca mulţi alţii, că medicii şi cadrele medicale în general „nici nu se uită la tine“ dacă „nu le bagi în buzunar“. Şi poate că, în multe cazuri, aşa şi este. Însă nu despre asta vreau să scriu acum, mai ales că în ultima perioadă am fost exclusiv surprins plăcut de atitudinea cadrelor medicale în situaţiile concrete pe care le-am întâlnit, atitudine care vine să contrazică tot ce auzisem până atunci.
 
Haideţi să vedem un exemplu despre cât de grave sunt problemele cu adevărat în sistemul medical şi ce efecte are exodul cadrelor medicale în străinătate, coroborat cu subfinanţarea sistemului.

„Vin salvările toate odată“

Redau în continuare o parte din realitatea sistemului medical actual, aşa cum se vede din tabăra medicilor. „Gardă de 24 de ore pe linia medicală: Boli interne, Cardiologie, ATI, Neurologie, Boli Infecţioase, Pneumologie - şi ...CPU (Compartimentul de Primiri Urgenţe). (...) În CPU, până la 50-60 de pacienţi, uneori mai puţini... (...) Vin salvările 1, 2, 3..., pe rând sau toate odată, urgenţele medicale, da, cardiologice, boli infecţioase, pneumologice, o parte de grad înalt, care necesită examinare, investigaţii, tratament în CPU, stabilizare, apoi internare în secţii (cinci la număr!!!) şi bineînţeles, supraveghere şi urmărire până la predarea gărzii şi în continuare. Nu apuci să termini, salvările se întorc cu alte şi alte urgenţe, preiei toţi pacienţii, te împarţi în bucăţele mici, eşti aici şi acolo şi dincolo. Vă reamintesc faptul că în CPU nu este medic niciodată noaptea şi uneori nici după-amiaza... şi deloc, adică nici ziua, nici noaptea, sâmbetele şi duminicile şi toate sărbătorile legale. La toate acestea se adaugă probleme şi urgenţe de tot felul, uneori majore, care apar în secţii (cinci pavilioane cu cinci compartimente!!!) la pacienţii deja internaţi din zilele anterioare. Sunt situaţii când o solicitare pe una dintre secţii te poate bloca nelimitat. Dar dacă sunt două solicitări concomitente? Şi sunt!!! Dar dacă în acelaşi timp sosesc încă două salvări în CPU cu urgenţe majore, unde nu este nimeni? Şi sosesc! Şi dacă, între timp, în CPU apar toate cele descrise mai sus? Şi apar! Dar dacă nu te poţi afla concomitent în două sau mai multe locuri în acelaşi timp? Şi nu poţi. De multe ori, procedura este următoarea: telefon, vorbit, alergat, consultat, indicat, încredere maximă în asistenţi, alergat în altă clădire, consultat, cerut analize, investigaţii etc., fugit în CPU, consultat, evaluat, indicat tratament, vorbit cu aparţinătorii, liniştire, lămuriri, fugit din nou în celelalte locuri unde ştii că arde, adrenalină, cafea, alertă maximă, coronare, sentiment de vinovăţie că nu poţi mai mult. (...)
 
Sună telefonul de pe secţii, nici nu mai are cine să răspundă, noi, cei trei din noapte - un medic, un asistent, un brancardier, toţi ca unul singur - ne luptăm cu moartea. – «Alo, alo, doamna doctor, veniţi repede»... – «Unde? Cum să fac? Cum să mă împart???» (...) Ai da orice să ai un coleg în ATI, dar nu ai, îţi doreşti un coleg în CPU, nici el nu este, îţi doreşti enorm un coleg pe Salvare, ghinion, nu este, sau o permanenţă asigurată de medici de familie cum a fost odată, nu este nici ea. De ce am rămas atât de puţini? De ce nu strigăm cu toţii tare că nu e bine? De ce toată lumea tace???“

Mereu actualul „dezbină şi cucereşte“ 

Să fim serioşi, în aceste condiţii, medicilor şi tuturor cadrelor sanitare le-ar mai trebui vreo alte patru capete şi vreo 80 de mâini să facă faţă tuturor solicitărilor. Şi, din păcate, acesta nu este un caz singular. Aşa este peste tot. Iar noi, pacienţii, în loc să ne unim forţele cu medicii şi să le strigăm politicienilor că nu se mai poate aşa, să îi taxăm oricând avem ocazia, ne răzvrătim tot împotriva cadrelor medicale şi ne indignează faptul că, „nesimţiţii“ cer salarii mai mari... Păcat, împotriva noastră chiar funcţionează principiul „divide et impera“...