Editorial Medicii, obligaţi să facă din rahat bici. Pacienţii, sătui să bage bani în buzunare pentru un serviciu plătit oricum lunar

Despre problemele urgente ale Constanţei, în particular, dar şi ale României, în general, nu ne ajunge cerneala să scriem, din păcate. Nici spaţiu de emisie nu avem şi nici suficiente grupuri pe reţelele de socializare virtuală nu putem crea astfel încât să acoperim subiectul. Însă, din punctul meu de vedere, putem aminti de ele periodic, măcar de cele mai grave, şi, chiar dacă poate părea un subiect prăfuit, să îl reluăm mereu. Pentru că suntem datori măcar noi, cetăţenii, să nu uităm ce este de făcut pentru oraşul în care locuim, chiar dacă domnii politicieni par să îşi aducă aminte doar o dată la patru ani (în cel mai bun caz).
 
În acest sens, vreau să reamintim problemele din sistemul sanitar. „Horrorităţile“ din spitalele de la malul mării sunt însă general valabile pentru toată ţara şi puţine sunt excepţiile.
Mă uimea, zilele trecute, tupeul deţinuţilor de a se plânge de gândaci, în contextul în care spitalele sunt cum sunt. Mă uimeşte în continuare preocuparea atentă a politicienilor faţă de sectorul persoanelor private de libertate, în detrimentul unităţilor spitaliceşti, de pildă. Pornind de la mizeria din spitale, de la secţiile Spitalului Judeţean Constanţa renovate preferenţial în cursul anilor trecuţi (să nu uităm că Secţia de Pediatrie a fost renovată numai în urma protestelor părinţilor sătui să îşi îmbolnăvească micuţii în unităţile care ar trebui să îi trateze), continuând cu atitudinea cadrelor medicale, dar şi a pacienţilor, deopotrivă, totul poate fi îmbunătăţit.

Lipsa finanţării spitalelor îi obligă pe medici să facă din rahat bici

În prezent, cea mai mare unitate spitalicească din judeţ are o nouă conducere, după ce fostul şef a fost arestat pentru mită. Îmi doresc din suflet ca lucrurile să se schimbe în bine, atât pentru pacienţi, cât şi pentru cadrele medicale. Să nu fim ipocriţi cerându-le medicilor, asistentelor, infirmierelor să fie supraoameni, să trateze pe bandă rulantă de dimineaţă până noaptea târziu, pe un salariu de mizerie şi pe aprecieri exclusiv negative din partea pacienţilor. Să ne aducem aminte că şi ei sunt oameni, să nu uităm că sistemul, lipsa fondurilor, lipsa finanţării spitalelor îi obligă şi pe ei adesea să facă din rahat bici şi că uneori incompetenţa lor este dată doar de limitările logistice pe care le au.
 
Fireşte, alteori, incompetenţa lor ucide în modul cel mai pur cu putinţă, dar aici este treaba instituţiilor abilitate să sancţioneze în consecinţă orice greşeală medicală. De partea cealaltă, să rugăm cadrele medicale să ne înţeleagă şi pe noi, pacienţii, să ne înţeleagă frustrările când vine vorba de a plăti de „nşpe“ ori un serviciu pentru care ni se reţin căruţe întregi de bani în fiecare lună.

Nu e vina noastră că banii nu merg la Sănătate

Să ne creadă şi să ne înţeleagă că nu este vina noastră, a pacienţilor, că taxele pe care le plătim lună de lună la Sănătate sunt redirecţionate către alte sectoare (ori alte buzunare). Şi noi am vrea, la fel ca ei, ca banii care ni se reţin să fie folosiţi în primul rând pentru reabilitarea sistemului sanitar, şi noi am vrea ca medicii, asistentele şi infirmierele să aibă salarii mai mari şi pe măsura muncii depuse, pentru a nu mai fi nevoiţi să fugă din ţara lor ca ucigă-l-toaca de tămâie. Să ne înţeleagă cadrele medicale şi pe noi că ne vine peste mână să ne gândim mai degrabă la câţi bani să-i „băgăm în buzunar“ medicului, asistentei, infirmierei să ne facă micuţul bine, în contextul în care serviciul îl plătim oricum lună de lună, iar dacă stăm să ne gândim, banii asiguraţi de stat copiilor sunt mult mai puţini, comparativ cu cei asiguraţi deţinuţilor, de pildă.

Toţi ar trebui să ne plângem la CEDO

Iar dacă tot am atins din nou acest aspect, să ne înţeleagă şi pe noi că ne vine greu să ne gândim că drepturile noastre, ale pacienţilor obişnuiţi, sunt tratate în bătaie de joc de către stat, în comparaţie cu drepturile pacienţilor-deţinuţi, care beneficiază de tratamente şi transport către toate unităţile spitaliceşti (din sistemul penitenciar). Pacienţi-deţinuţi care adesea profită de sistem, invocând probleme medicale doar pentru a se plimba pe la diferitele spitale-penitenciar din ţară, pentru a le mai trece timpul de ispăşit din pedeapsă. Pacienţi-deţinuţi care nu ezită să dea România în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de fiecare dată când se simt lezaţi. Şi foarte bine fac! Probabil că aşa ar trebui să facem toţi. Însă adevărul este că un om aşa-zis liber este mult mai ocupat să meargă la muncă, să aibă ce pune pe masă copiilor (într-un mod legal), să alerge să îşi achite taxele, ratele şi aşa mai departe pentru a mai avea timp de plângeri la CEDO.

Fiecare dintre noi avem dreptate

Revenind însă la problemele din spitale, aş vrea să îi rog pe fiecare dintre politicienii locali, dar şi pe cei care ne reprezintă la nivel central să nu îşi uite misiunea şi datoriile faţă de oameni. Să nu uite că, de bine, de rău, şi ei sunt oameni şi că niciodată nu ar trebui să spună niciodată. Să nu uite că, oricât de pătrată, roata tot se învârte o dată. Pentru toată lumea.
 
Aş vrea să rog cadrele medicale să încerce măcar să renunţe la atitudinea sictirită şi certăreaţă când noi, pacienţii obişnuiţi, venim cu micuţul febril în Urgenţă şi nu ştim ce să îi mai facem. Aş vrea să îi rog să ne înţeleagă că inima noastră moare de câteva mii de ori pe minut până aflăm ce are copilul şi că se va face bine. Aşa că aş vrea să ne înţeleagă de ce nu ne mai stă gândul la bani. Şi, nu în ultimul rând, aş vrea să îi rog pe toţi pacienţii obişnuiţi să trateze cadrele medicale cu respect, să încerce să se pună în locul lor şi să înţeleagă că există mult mai multe moduri de a-ţi cere dreptul cuvenit, nu numai cu intervenţii sau „cu pumnul în gură“.
 
Până îşi vor aduce aminte politicienii să pună umărul la reabilitarea spitalului nostru judeţean, haideţi să punem noi umărul să ne reabilităm atitudinea, şi unii, şi alţii, într-un exerciţiu care nu poate fi decât în beneficiul ambelor părţi. Să încercăm să ne înţelegem unii pe alţii şi să nu lăsăm „duşmanul comun“ să acţioneze pe principiul „dezbină şi cucereşte“. Fiecare dintre noi avem dreptate, trebuie doar să fim uniţi.