Editorial Memoria exilului românesc. Am cunoscut o româncă fericită!

Sanda Budiş, născută pe 18 august 1926, este fiica unui important general în armata română, Alexandru Budiş, fost profesor la Academia Militară, ajuns prizonier în URSS, iar mai târziu a fost deţinut la Jilava.
 
De profesie arhitect (de frica ruşilor, cum singură îmi mărturisea), Sanda Budiş este mama Sandrei Pralong, consilier prezidenţial în mandatele Constantinescu şi Iohannis şi un om important în dezvoltarea societăţii civile din România după 1989, cea care a pus bazele Fundaţiei Soros şi altor proiecte importante. A trăit în România în comunism, a emigrat în anul 1973, stabilindu-se în Elveţia, după ce, în România, familia ei a suferit persecuţiile pe care regimul le pregătise oamenilor de vază.
 
După 1989, revine în fiecare an în România, iar la 86 de ani, debutează cu cartea de memorii „Fata tatei şi mama fetei”. În 2015 am primit această carte chiar de la fiica ei, Sandra, după ce filmasem o emisiune pentru o televiziune locală. Pe drum spre casă, am răsfoit cartea Sandei Budiş, iar asfinţitul m-a găsit tot cu ea în braţe. E genul acela de carte pe care nu poţi s-o laşi din mână până nu-i atingi capătul. Nu-i fac reclamă cărţii, oricum a fost considerată la vremea ei o bombă pe piaţa vânzărilor de carte, fiind chiar reeditată de câteva ori.
 
Cartea de memorii, construită din decupaje cu momentele şi întâmplările semnificative din viaţa arhitectei, dar şi ale familiei sale, merită însă citită. În ea se ascunde şi o parte din istoria Constanţei, pentru că Sanda Budiş este nepoata a doi dintre primarii Constanţei, Petre şi Horia Grigorescu. „Fata tatei şi mama fetei” a fost practic biletul câştigător cu care am vizitat-o în acelaşi an, 2015, în reşedinţa sa de vară, de la Constanţa pe Sanda Budiş. Am ajuns acolo pentru un interviu, însă a fost dragoste la prima vedere care dăinuie frumos şi astăzi.
 
Celebra arhitectă a împlinit zilele acestea 92 de ani, având alături câţiva prieteni vechi şi buni. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar am văzut cu ochii mei diferenţa între ceilalţi şi cea care reprezintă diaspora intelectuală, femeia care posedă acel subtil aer aristocrat ce aminteşte de perioada interbelică.
 
Deşi locuieşte în Elveţia, Sanda Budiş vine în fiecare an şi petrece cel puţin o lună în oraşul în care s-a născut. Ne-am regăsit după trei ani cu aceeaşi emoţie, cel puţin din partea mea. Nu mă satur să ascult poveşti de odinioară, selectate cu atâta pricepere de memoria fantastică a Sandei. Nu vrea s-o domnesc pentru că „nu vrea să se simtă bătrână”. Pentru mine, Sanda este o lady adevărată, aristocrată şi plină de energie, care trăieşte în permanenţă cu gândul la neamul ei.
 
Ultima oară nu am mai vorbit despre primii colonişti ai Dobrogei, printre care s-au numărat şi bunicul ei, nici despre ziarul Constanţa, al cărui proprietar a fost, sau despre casele lor naţionalizate de regimul comunist. Aşa, în treacăt, Sanda mă întreabă ce se mai aude despre Cazino, pe care ar vrea să-l vadă din nou înfloritor. O înţeleg perfect, dar nu sunt capabilă să-i aduc veştile pe care şi le-ar dori. Schimbăm subiectul şi într-un mod cu totul straniu, sau poate nu, ajungem să discutăm despre marii duhovnici români. Eu simt o legătură indestructibilă faţă de părintele Papacioc, pe care Sanda l-a cunoscut personal, ce şansă! Pentru prima dată îi văd lacrimi în ochi, se vede treaba că l-a preţuit mult, că i-a atins şi ei inima. Aşa am ajuns la istoria parohiei de la Lausanne, care este aceeaşi, practic, cu istoria comunităţii româneşti şi care a început la sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80. Atunci s-a oficiat prima slujbă a Bisericii române din Lausanne, comunitate ce era formată din românii refugiaţi politic, de confesiune ortodoxă.
 
Activitatea liturgică a continuat până la căderea regimului comunist de la Bucureşti, fiind deservită de mai mulţi preoţi. Printre ei, părintele Constantin Galeriu, ale cărui sfaturi au întărit-o acolo, în exil. La un moment dat, credincioşii şi-au exprimat dorinţa de a-şi alege singuri un preot al lor, iar Sanda a fost vocea lor. Această istorie m-a făcut să realizez de unde vine, de peste jumătate de secol, fericirea Sandei, ea reprezintă o candelă mereu aprinsă de spiritualitate şi credinţă românească, o prelungire în spaţiu şi în timp a spiritualităţii sale, care a ajutat-o să depăşească, de-a lungul timpului, greutăţile, dar şi anii de comunism ateist.