Editorial Mila directorului pentru profesorul pensionar versus o altă generație la catedră

Zilele trecute, în contextul în care se vorbea de o eliminare a dublării pensiei cu salariul de la stat, o declarație a premierului Ludovic Orban avea să  irite angajații din sistemul românesc de învățământ: „Sunt domenii de activitate în care angajații ar trebui să decidă ei dacă se pensionează. Să se mărească vârsta de pensionare, de la 65 la 70 de ani. În medicină sau educație de exemplu. Să decidă ei, adică să nu vină cu sistemul ăsta să fie la mila unui director de școală să li se prelungească sau nu pe un an de zile dreptul de a profesa”.


Este de-a dreptul uluitor cu câtă lejeritate se lansează în astfel de elucubrații, care în spate ascund, de fapt, frica de a nu mai avea cotizanți la fondul de pensii.


La antipod, o petiție online lansată de Euro Education Federation reușea să adune în doar câteva zile peste 25.000 de semnături ale unor profesori care erau de acord ca vârsta de pensionare a cadrelor didactice să scadă la 55 de ani pentru femei și la 57 de ani pentru bărbați (reamintim că, în prezent, vârsta de pensionare pentru femei este de 63 de ani, iar pentru bărbați de 65 de ani).


Într-o statistică realizată de Eurostat în urmă cu doi ani, din totalul de puțin peste 200.000 de cadre didactice aflate la catedră în România, aproape 10% au vârsta de peste 60 de ani.

Iar actuala paradigmă a învățământului românesc este că școala are nevoie de elevi, nu elevii de școală, din cauza acelui nenorocit de „per capita” din care se întrețin unitățile de învățământ și din cauza căruia nici exmatricularea nu mai este o soluție de... bau-bau. Noua generație din bănci și-a însușit cel mai bine lecția democrației, „gonflată” și în discuțiile de acasă, dintre părinți, care au devenit atât de vocali încât pun la zid cu lejeritate inclusiv eventualele note mici pe care și le-ar „permite” cel de la catedră.



De ce spun toate acestea? Pe fondul atâtor factori, una dintre soluțiile imediate, lansate în cancelariile multor unități de învățământ, ar fi necesitatea unei noi generații la catedră, care să aducă un suflu nou în abordarea relației cu elevii mileniali. Degeaba ne lamentăm de programă, de manuale, de examene, dacă nu se acceptă faptul că media de vârstă a angajaților din sistemul de învățământ românesc nu... corespunde cu așteptările noilor generații.


Biologic, după zeci de ani petrecuți cu catalogul în față și zeci de generații ajutate să deslușească buchia cărții, în cele mai multe din cazuri ajungi la suprasaturație și simți că efortul tău nu mai este apreciat la justa valoare.
Sunt mii de absolvenți de facultăți care bat la porțile afirmării și care și-ar dori să lucreze în învățământ, dar nu pot răzbate la catedră din lipsă de posturi.


În urmă cu ceva ani, într-un interviu realizat cu un apreciat dascăl constănțean, aflam că a existat o perioadă în care tinerii de la catedră erau mentorați de foști profesori, iar simbioza aceasta dădea rezultate extraordinare de ambele părți: și profesori, și elev. Nu cere nimeni scoaterea „pe bară” a unor somități ale învățământului constănțean, ci doar mă gândesc că ar fi sănătoasă pentru întregul sistem o reconfigurare.