Editorial O presă care n-a ucis pe nimeni, niciodată

N-am să înţeleg niciodată de ce, în zilele noastre, ajungem să găsim cumva scuze unor criminali, pe motiv că, de fapt, caricaturiştii ar fi fost cei care „au căutat-o”. Aceşti iresponsabili caricaturişti care au făcut dovada supremei libertăţi de exprimare au căutat, vezi, Doamne, moartea. Ei au atras-o. Pot să înţeleg, până la un punct, sensibilităţile religioase ale societăţii secolului XXI, nu însă şi extremismul religios. Pot să înţeleg oarecare idiosincrazii, nu şi fundamentalismul.

Ce s-a întâmplat în redacţia ziarului francez Charlie Hebdo, care l-a ironizat pe profetul Mahomed, este o atrocitate. O cruzime fără margini. Nimeni şi nimic nu dă nimănui dreptul de viaţă şi de moarte asupra semenilor. Nicio jignire, fie ea şi de natură religioasă. Nicio încălcare a vrenui simbol, fie el şi religios. Sunt voci care susţin că aceste caricaturi ar fi fost prea mult, că „miştocăreala” ar fi mers prea departe, că pângărirea nu se face. Şi dacă admitem acest aspect, cine decide azi ce înseamnă „prea mult” şi „prea departe” într-o presă liberă? Vorbim, totuşi, despre Franţa... Cine ne spune, pe de altă parte, de ce într-o lume modernă şi tolerantă, intoleranţa religioasă face victime?

Dacă jurnaliştii vor renunţa la caricatură, la satiră, vor accepta într-un fel cenzura. Autocenzura. Ar fi atunci mai multă linişte? N-ar trebui, oare, să renunţe şi la orice urmă la umor? Am trăi atunci într-o lume lipsită de sensibilităţi? Am reduce astfel numărul extremiştilor religioşi şi, cel mai important, al atentatelor? Ar fi mai puţini oameni care plătesc cu viaţa pentru diferenţa de opinie? Mai puţine avioane deturnate? Mai puţine bombe în pieţele marilor oraşe? Dar, de fapt, de ce să tacă presa? Nu este ea unul dintre cele mai mari câştiguri ale libertăţii? Nu este ea chiar unul dintre instrumentele acesteia? De ce să ne privăm de ea? De frică?

Toate religiile lumii interzic crima. Toate civilizaţiile. Toate normele morale. În inima Europei, în anul de graţie 2015, odiosul atentat de la Charlie Hebdo nu s-ar fi întâmplat într-o lume în care extremismul religios nu e un stil de viaţă. Un stil de ură. Un stil de neînţelegere a ceea ce e diferit.
Nu sunt de acord cu ironizarea simbolurilor sfinte. Dar, în acelaşi timp, ştiu că viaţa e, peste tot în lume, în pofida oricăror divergenţe de opinie între diversele culturi şi civilizaţii, darul cel mai de preţ. Şi mai ştiu şi că, până acum, presa n-a ucis pe nimeni, niciodată.